Nămeții lui C.J. Tudor mi-aș fi dorit să-i străbat iarna, când vântul ar fi șuierat pe la ferestre, ar fi brodat flori de gheață pe geamuri și ar fi spintecat în două orice suflare. Pentru că volumul de cărți bune crește amețitor de la o zi la alta, înghesui trilurile pe rafturi și uit de ele. Sau le las multă vreme în coșul virtual de cumpărături.
„Apocalipsa nu se petrece din cauza oamenilor răi, a zombilor. Nici măcar din cauza vreunui virus. Apocalipsa este provocată de oamenii obișnuiți. Deoarece undeva, de-a lungul istoriei, ne-am pierdut coeziunea, ne-am pierdut umanitatea.„
Trebuie să recunosc faptul că m-am învârtit ceva vreme în jurul acestui roman. Este o graniță destul de conflictuală în sufletul meu. Îmi plac romanele diferite, care abordează teme neobișnuite (mă refer aici la romane apocaliptice, cum avem în acest caz, la distopii etc). Dar mă și tem de ele. Și cred că asta se datorează faptului că nu mă pot plasa în mijlocul acțiunii, nu pot vizualiza această viață, nu mă pot transpune în această realitate.
Din fericire, în romanul lui C.J. Tudor m-am pierdut și m-am transpus. Am simțit gerul mușcându-mă de obraz, pericolul, teama, mirosul morții și al minciunii. Ce bine că eu am avut propria-mi cale de scăpare, că m-am putut sustrage din mijlocul lor atunci când lucrurile deveneau prea intense.
„În situații extreme te ajută foarte mult din punct de vedere psihic doar să ai impresia că faci ceva, chiar dacă nu are absolut niciun efect asupra rezultatului.„
Nămeții – captivi în zăpadă
C.J. Tudor ne-a obișnuit deja cu situațiile limită, acoperite până la refuz de puncte critice și pericol. Se pare că iubește să declanșeze bulgărele de zăpadă, să îl privească alunecând și cuprinzând în interiorul său destine, oameni și dezastre.
Cel mai mult m-a surprins cu faptul că s-a îndepărtat de zona cunoscută de noi, atacată în Omul de cretă, și a fixat bazele noii povești pe un teren necunoscut, dornic să fie acoperit de strigăte, groază și moarte. Iar C.J. Tudor, cred că știm deja prea bine, nu se dă în lături de la nimic. Știe să șocheze, să apese punctele nevralgice, să scoată vulnerabilitatea în lumină și să o strângă până dispare. Pentru a jongla și mai mult cu tensiunea și cu alegerile personajelor sale, C.J. Tudor a amestecat trei povești, le-a presărat cu aceleași violențe și decizii, le-a privit și a așteptat ca totul să revină la normal. Sau cât mai aproape de noțiunea de normal.
Pentru că ne ajută atât titlul, cât și atmosfera, ne putem gândi la acest roman ca la un glob de zăpadă. Văzut de departe, în el totul pare feeric. Însă, dacă ne apropiem, ridicăm și scuturăm strașnic globul, zăpada se agită, cuprinde în dansul său orice formă și îți lasă impresia că numai ea dictează. Fix cum a dictat, a amputat, a înghețat, a captat toată atenția și în această poveste.
„Când am încetat să mai fim niște oameni pe care ceilalți să-și dorească să-i atingă și să-i îmbrățișeze? Când ne-am transformat în lepădăturile astea dezgustătoare? Ori așa am fost mereu? Niște hălci de carne trezite la viață de un vrăjitor malefic? Poate că moartea nu ne răpește absolut nimic. Poate nu face decât să ne readucă la starea noastră naturală.„
Situații critice, alegeri cheie
Dacă ai fi prizonier într-un autocar răsturnat în zăpadă, ți-ai pierde cumpătul sau te-ai agăța de fiecare frântură de speranță? Ai avea încredere în oamenii care au supraviețuit sau ai lăsa deznădejdea să te cuprindă?
Dar dacă ai fi captiv într-o telecabină suspendată, alături de oameni pe care nu-i cunoști, fără să știi măcar cum ai ajuns acolo? Cum ai gestiona întreaga situație, cum ai ști cine l-a omorât pe omul care zace în colț, îmbrăcat ca și voi?
Dar dacă ai trăi într-o cabană transformată în refugiu? Dacă te-ai baricada departe de virusul care îngenunchează întreaga omenire? Dacă ai avea medicamente salvatoare și le-ai oferi doar celor care pot plăti pentru ele? Dacă ai da piept cu moartea în fiecare zi, te-ai feri de Șuierători și ți-ai da seama că nimic nu este adevărat?
Nu degeaba v-am enumerat aceste situații. În fiecare dintre ele, așa cum v-am spus mai sus, avem personaje plasate. Fiecare cu spaimele și durerile, cu secretele și instinctele sale. Meg, o fostă detectivă, este blocată în telecabină. Hannah, un personaj extrem de intrigant, se trezește printre fiare contorsionate, sticlă spartă și scaune rupte. Carter și alți câțiva oameni încearcă să supraviețuiască într-o veche cabană de schi. Cu moartea pe urmele lor și un virus mortal care dă târcoale, cum pot ei să rămână în viață?
Nămeții – moarte, speranță și dorința de supraviețuire
Trei oameni obișnuiți se zbat pentru supraviețuire într-o palpitantă poveste apocaliptică. Iar C.J. Tudor se folosește de pandemia care ne-a ținut captivi în propriile locuințe pentru a adăuga detalii, temeri și angoase.
Deși nu este tocmai bucata mea obișnuită de ficțiune, romanul mi-a plăcut și mi-a picurat în suflet teamă și surprize. M-a surprins aproape cu fiecare răsucire, mi-a înșelat încrederea și mi-a depășit așteptările.
„Ne-am obișnuit atât de tare cu prezența morții, încât ne este greu să mai găsim în noi energia necesară pentru a ne face griji în privința unor oameni pe care nu-i cunoaștem.”
Romanul a apărut la Editura Nemira și poate fi comandat de aici.
Paperback: 390 Pagini
Disponibil din: 15 ianuarie 2024
Traducere: Ruxandra Toma
