Bandita, romanul scris de Franny Billingsley și publicat de editura Bookzone, și-a deschis larg porțile și mi-a permis să intru într-o lume plină de pericole, aur, profeții și încercări ale vieții. Conexiunea s-a stabilit târziu, abia după ce am trecut (poate) un fel de test. A trebuit să dovedesc faptul că nu sunt turnătoare, că nu voi deconspira planurile celor din bandă. Sau că nu vreau să capturez pe nimeni.
M-am îndrăgostit, așa cum o fac aproape de fiecare dată, de copertă. Deja intuiam niște situații limită, niște replici acide și niște încurcături năstrușnice. Îmi pregătisem ținuta de călărie, armele și atuurile. Numai că, după câteva pagini parcurse, mi-am dat seama că voi avea parte de o călătorie diferită. Nu vom alerga precum vântul în spatele cailor nădușiți, nici nu vom campa sub lumina stelelor. Nici nu vom avea întâlniri cu nu știu ce creaturi magice. Pe scurt, mult timp nu am știut în ce gen să încadrez povestea asta. Mi-am creionat niște direcții, mi-am repetat „și dacă e mai mult de atât?” de nu știu câte ori. Apoi, pentru a nu mai fi prinsă în vârtejul de uscături și trimiteri, am zis să citesc totul așa cum vine, fără să caut tuneluri subterane, diligențe sigure sau mesaje ascunse.
Bandita – povești sau adevăruri?
Povestea are o temelie interesantă. Subiectul devine și mai incitant privit din unghiurile în care are grijă autoarea să ne așeze. Însă, din punctul meu de vedere, a avut cam multe direcții, a amestecat o mulțime de premize și rezultatul a devenit greoi, purtat de vânt și de situații care ar fi putut lipsi din peisaj.
Spre final, atunci când totul a devenit mult mai clar și gândurile inițiale s-au adeverit, am simțit și cum se înmoaie un pic stratul de incertitudini și amărăciune. Însă, așa cum am mai spus, totul a venit târziu, după ce disconfortul călătoriei lăsase deja urme adânci în sufletul meu. Mărturisirile și conștientizările și-au pierdut din strălucire, au venit doar pentru a se așeza în lăcașul liber și atât.
„Acceptă-ți suferințele
Dacă nu le poți schimba..
Îmbrățișează-ți bucuriile
Ca să nu te înstrăinezi de ele. ”
O bandită nu poate fi domesticită
Bandita nu are nume. Poate a avut unul cândva, înainte ca propria-i mamă să o abandoneze pe străzile prăfuite ale Trandafirului albastru. Lăsată la mila sorții, micuța Bandită crește în sânul unui bande de tâlhari, salvată fiind de căpetenia acestora. Domnu’ Jack devenise stăpânul, tatăl, salvatorul, îngrijitorul ei. Iar ea voia să îl știe în siguranță, să îl ajute, să îl scoată din închisoarea în care fusese încarcerat. Domnu’ Jack fusese acuzat de crimă, dar ea știa că alții erau capabili de crimă, nu Domnu’ Jack al ei. Bine, Bandita avea doar unsprezece ani. Realitatea și adevărul puteau fi diluate de minciunile care i se susurau în urechi. Dar cum putea ea să facă diferența între minciună și adevăr?
Capturată în același raid cu Domnu’ Jack, Bandita ajunge în casa judecătorului care îl dorește pedepsit pe Domnu’ Jack. Banda lui semănase groaza în rândul locuitorilor, crimele și jafurile fiind pline de cruzime și violență.
Aici am simțit că se rupe filmul. Că „banda” pe care povestea este imprimată s-a rupt, s-a lipit și „nodurile” au alunevat greu. Izolată de cei pe care-i consideră unica sa familie și „nevoită” să trăiască în sânul unei familii normale, Bandita și-a căutat alean acolo unde și cum a putut. Vorbea cu pumnalul său. Acesta îi răspundea și îi oferea unele răspunsuri evidente. Am pus personificarea aceasta pe seama faptului că avea nevoie de un prieten, de ceva pe care să se poate baza.
O bandită nu poate spune adevărul
O bandită nu poate spune adevărul. Mai ales dacă nu-l cunoaște în întregime. Crescută în niște condiții vitrege și alimentată de așteptările Bunicii – mama lui Domnu’ Jack – Bandita este confuză, bulversată de traiul normal, de mersul la școală și mesele în familie.
În plus, așa cum am spus și mai sus, se simte datoare să-l ajute pe Domnu’ Jack să iasă din închisoare. Chiar dacă asta înseamnă că va trebui să trădeze încrederea oamenilor care au iubit-o și și-au deschis sufletul încărcat de durere în fața ei.
Nu am știut (și nici acum nu-mi este clar) unde să încadrez această poveste, în ce gen literar, sub ce cupolă a literaturii. Cu un amestec pestriț: un pic de Sindrom Stockholm, un pic de psihologie, accente de magie, blesteme și limbi necunoscute oamenilor, Bandita este un puzzle pe care cititorii îl vor așeza într-o ordine proprie. Piesele nu au canturi, nici goluri. Sunt cu margini drepte, altele care se îndreaptă pe parcurs. Și așteaptă să fie puse într-o ordine anume, lămurite și descâlcite.
Spre final, atunci când totul capătă alte înțelesuri, povestea mi-a fost mai clară. Totuși, din punctul meu de vedere, autoarea ar fi putut îndepărta câteva straturi de incertitudini și de întuneric. Ar fi fost mult mai limpede direcția, mult mai apreciată povestea. Așa, cu atât de multe hățișuri și elemente din alte povești, drumul a fost sinuos, bolovănos și plin de praf.
Bandita – ești gata să te alături găștii?
„O proză lirică, plină de viață, care face ca subiecte precum trauma, vindecarea și recunoștința să curgă lin în scrierea lui Billingsley. Umorul certurilor cu Pumnalul, misterul care învăluie copilăria Banditei și magia unei case de păpuși cu însușiri umane – toate aceste elemente oferă un suflu nou narațiunii.” – Publishers Weekly
Bandita este o poveste care se dezvăluie treptat și care atacă subiecte precum traumele, elementele de stres posttraumatic, memoria și identitatea.
„Nu e nicio rușine să-ți fie frică. E un lucru isteț, te apără de oamenii periculoși.”
Bandita a apărut la Bookzone și poate fi cumpărată de aici.
Număr pagini: 416
Editura: Bookzone
Autor: Franny Billingsley
Anul publicării: 2024
Traducator: Diana Morărașu
