Trenul spre Samarkand este cartea pe care am așteptat-o cu nerăbdare. Am găsit-o pe Libris și m-am bucurat tare mult! Văzusem câteva recomandări și eram sigură că povestea trenului speranței se va lipi și de inima mea.

Guzel Iahina este o scriitoare puternică. Sau așa am crezut eu că este. M-a cucerit cu Zuleiha deschide ochii, un roman cât o mie de vieți. Și eram sută la sută convinsă că toate romanele sale își vor asigura un loc în topul cărților mele de suflet. Cu aceasta nu a reușit. Și o să vă spun și de ce.

Trenul spre Samarkand
Trenul spre Samarkand

Trenul spre Samarkand – ghirlanda din pomul foametei

Nu știu alții cum sunt, dar eu caut informații despre perioadele menționate abia după ce termin de citit cartea. Mi se par mult mai clare și mult mai ușor de așezat cronologic. Sinceră să fiu, după ce mi-am simțit sufletul încărcat de starea asta de amar, nu am mai simțit nevoia să caut prea mult.

Știu că anul 1923 a fost afectat de ultimele „încercări” ale Războiului Civil de a stoarce de la o nație și ultimele picături de viață. Politica rechiziționării, rănile lăsate de arme și tunuri, foamete, sate pustiite, copii vânduți de tați pentru haremuri străine sau copii duși de părinți la orfelinat. Toate aceste tragedii, una după alta, nu au făcut decât să îngenuncheze și mai mult o nație lovită de pierderi și orgolii prea mari.

Nici eu nu am căutat informații, dar nici autoarea nu mi le-a oferit. Și nu într-o ordine care ar fi putut să mă ajute să înțeleg mai bine această felie de istorie. M-am bucurat însă de faptul că a rămas „fidelă” schițelor sale, dacă îmi este permis să spun asta. Guzel Iahina redă istoria altfel. Dincolo de mărturiile pe care le primește de la familia sa, autoarea se folosește de oamenii normali, de cei de la care nu te-ai aștepta la așa surprize.

Deev – un altfel de Noe

Deev, combatantul forțelor civile de tineret, primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkand – locul îndestulat și plin de soare, dar destul de îndepărtat.

Misiunea lui nu este una ușoară încă de la început. Trenul pare o „sorcovă”, alcătuit din vagoane abandonate și reparate în grabă, nepregătite absolut deloc pentru a primi cinci sute de copii slabi și bolnavi. Alimentele sunt extrem de puține și întreaga călătorie va depinde de ajutorul pe care îl vor primi în punctele de alimentare. De la o nație săracă ce poți primi? Alimentele erau bine dosite, nimeni nu părea să aibă milă de niște orfani și așa bătuți de soartă.

Deev este un altfel de Noe, după cum spune și autoarea. Numai că nu are o arcă plină cu animale. Are un tren plin cu copii orfani. Toți sunt slăbiți, înfometați, dornici de iubire și atenție. În ciuda insistențelor comisarului care îl însoțește, Deev acceptă la bord și copii bolnavi.

Belaia, comisarul de care vă spuneam mai sus, nu o făcuse din răutate. Știa că Deev se va pierde pe sine ori de câte ori va fi nevoie să înmormânteze un copil. Și știa că un echipaj alcătuit din câțiva oameni nu va putea acoperi nevoile acelor copii, mai ales că mediul din care erau adunați nu era unul înfloritor și armonios.

Ghirlanda – goana spre locul în care înflorește speranța

Cum adică ți-s mai dragi caii decât oamenii? 

– De o sută de ori. Veterinarul vindeca o iapă, și ea trăiește mai departe, spre bucuria stăpânului ei, nu se aruncă a doua zi în fața gloanțelor. Omul însă – și-ncă cum! De ce-l mai peticesc și-l repar, dacă a doua zi e primul la război? Nici nu clipești, și e ucis. De ce-i tai eu piciorul azi – fără morfină, pe viu -, dacă mâine cade o bombă pe vagonul tren și-l face bucăți? Și așa, toată viața.” 

Subiectul este și așa unul sensibil, fără a vă mai înșira eu toate greutățile prin care Deev și trenul – cu încărcătura sa specială – sunt nevoiți să treacă. Doar că, din punctul meu de vedere, autoarea nu s-a implicat emoțional, nu mi-a permis mie să văd dincolo de culorile astea ale amărăciunii. Un pic de gălăgie ici, un pic de amenințare dincolo și gata! apăreau alimentele, cărbunii și ajutorul.

Belaia am crezut și am sperat că va avea un loc mai important în acest convoi. În afară de câteva reguli la începutul călătoriei, niscaiva sfaturi și o încercare nereușită de a-l alina pe Deev, eu nu am găsit altceva. Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea despre partea istorică. Nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea despre scriitură și modalitățile de construire, de relatare. Eu îmi dau cu părerea despre poveste după cum am simțit-o eu. Și am avut impresia, cam jumătate din timp, că stau departe, foarte departe, de toată tensiunea și încărcătura emoțională pe care se presupune că ar fi trebuit să o simt.

Mi-am pierdut un pic interesul pentru poveste din cauza a câtorva întâmplări: cizmele copiilor le ajungeau până la subraț. Cum o fi posibil? O cățea ajunge să hrănească un bebeluș (da, știu celebra legendă, dar totuși…). Niște încercări slabe de a potența personalitatea personajelor principale.

Trenul spre Samarkand – un tren pestriț îmbibat în tonurile calde ale speranței

Trenul spre Samarkand este o lectură care mi-a adus noțiuni noi, bucăți de istorie și episoade traumatizante. Dar, cumva, am simțit că autoarea a  rămas un pic pe marginea lor. Ca și cum nu și-ar fi dorit să trezească deodată toți demonii trecutului.

E un amestec pestriț trenul ăsta. Omenie, dorința de a ajuta, pericol, foamete, episoade neașteptate de tandrețe și iubire, lupta continuă de a salva suflete și vieți. Mi-a plăcut Deev pentru empatia lui, pentru focul ăsta cu care se aruncă în luptă în fiecare zi. I-am admirat devotamentul și încăpățânarea de a pune nume fiecărui copil. Dar, pentru că a fost vorba de copii, aș fi vrut că măcar unul, doi să se fi remarcat puțin, să mi se permită să stau un pic în mijlocul lor. Doar ei erau catalizatorii acestei misiuni, nu? Copiii au fost numiți mai des pentru grozăviile pe care le făceau în loc de starea în care se aflau.

Trenul spre Samarkand este o lectură cutremurătoare. Te încarcă fără să îți dai seama, dar te lasă și cu un gust amar. Nu pentru deznodământul în sine, ci pentru călătoria lungă și „seacă”. Aș fi vrut mult mai mult de la ea și nu știu dacă pot declara că relația autor-cititor s-a încheiat între Guzel Iahina și mine. Poate e încă prea devreme.

Trenul spre SamarkandGuzel Iahina – poate fi cumpărat de pe Libris.

Detaliile produsului:

Colectie: Raftul Denisei

Editura: HUMANITAS

Traducator: Luana Schidu

Nr. pagini: 480

Categoria: Literatura Universala

 

 

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns