Castelul din orașul meu a fost prima mea întâlnire cu scriitura autoarei Ioana Bâldea Constantinescu. O cunosc pe Ioana doar din mediul online, din aparițiile sale în interviuri, emisiuni sau din cadrul lansărilor/prezentărilor de carte. Îi știam iubirea pentru cărți, pentru cuvinte și pentru oameni. Acum, după ce am deschis larg ușa castelului din orașul său, pot să spun că am cunoscut o parte din sufletul ei.
A fost o experiență bogată, plină de lirism și cuvinte brodate, cu tușe precise și elegante, cu amintiri înțesate până la refuz, cu povești felurite și regrete amare. Cu străzi pustii și ani adunați în spate, cu teme diverse și oameni pentru care timpul și-a terminat aproape firul. Cu aduceri aminte, cu porți închise grăbit și prea devreme, cu personaje care și-au dansat bucata de piesă, și-au spus replicile și s-au retras în decor.
Pe scena vieții, acolo unde poți înghesui tristeți și bucurii, Ioana Bâldea Constantinescu brodează, așază, reunește și orchestrează destine. Ceea ce face din povestea sa una specială este exact grija pentru detalii și cuvinte. Le meșteșugește, le împinge, le rostogolește în poveste numai atunci când se potrivesc unele cu altele, fibră cu fibră, încărcătură cu încărcătură, iubire cu iubire. Deși nu o cunosc pe Ioana, aș putea să jur că povestea asta are amprenta personalității sale. Ioana își ia timp pentru lucrurile cărora se dedică. Nu se grăbește niciunde, se documentează, trăiește fiecare buclă a timpului și caută să așeze fiecare firișor de praf în lăcașul său. Iar firescul ăsta, ocolul pe care l-am făcut în povestea lor, spațiul prin care am alunecat pe alte străzi, în alte vieți și-n alte suflete, m-a copleșit și mi-a sufocat orice alt gând străin.
Castelul din orașul meu – regrete și aduceri aminte
Castelul din orașul meu este o carte pentru care trebuie să fii pregătit. Bogăția cuvântului devine tovarăș permanent de călătorie, metaforele se împletesc și se unduiesc sub povara anilor și mărturisirilor personajelor. Neobișnuită cu un stil atât de plin, de încărcat de substanță și sensuri, m-am simțit copleșită la un moment dat. M-am pierdut printre planuri, străzi, amintiri, personaje, cuvinte. M-am simțit stoarsă de puteri, de planuri și viziuni. M-am simțit de parcă am mers o zi întreagă, prin soare și printre ruine, atentă la tot ce timpul a săpat pe suprafața lumii.
Apoi, cu dragostea pulsându-mi în vene și cuvintele alergând prin gânduri, am respirat încă o dată adânc. M-am lăsat condusă de senzații, de tot ce Ioana desena și împletea sub ochii mei. M-am reconectat treptat cu povestea și nu m-am mai lăsat măcinată de vina care încolțea în sufletul meu, vina că nu înțelegeam povestea la justa ei valoare, vina că nu aveam un sol suficient de pregătit pentru atâtea semințe, pentru atâtea tulpini, pentru atâtea răsaduri ce căutau să-și prindă rădăcinile, să-și coacă viețile și să le umple de roade și de amintiri.
„E vară și mi-e frig. Singurătatea e cel mai friguros anotimp.”
Amintiri, orașe, povești
„E mereu treaba copiilor să repare ruptura dintre părinți. Asta, până se fac mari și-și dau seama că ruptura aia erau ei. Nu era nimic de reparat, ei erau de netrăit, de neîntâmplat. Și atunci nu mai e nimic de făcut, decât să te descoși din poveste, pentru că, spre deosebire de alti copii – cei iubiți, cei doriți -, firele din care erai tu făcut nu folosesc la nimic nimănui. Ești doar un ghinion pe două picioare.”
Un domn vârstnic își plimbă în fiecare zi, pe același traseu, trupul îmbătrânit și cățelul. Văzut de departe, pentru cei care au puterea să vadă dincolo de lucruri, bătrânul simpatic este o valiză umblătoare, doldora de iubire, clipe trecute și amintiri. Pentru aceștia, pentru oamenii care știu să asculte și să aștepte, bătrânul Hanno ar avea o mulțime de povești. Cele mai dureroase le-a scris chiar el, cu nesiguranțele și cu ezitările sale. Ar fi putut fi arhitectul unei căsnicii, al unor vieți, al unui destin cu alte turnură. Dar nu a fost. Nu a știut să aprecieze, să rămână, să întoarcă totul pe dos. Să fie soț, tată, iubit, fiu mai bun.
Acum, prins între clipele puține care i-au rămas și regretele care se înghesuie să îi ceară socoteală până la sfârșitul timpului, Hanno își plimbă câinele. Și regretele. Și iluziile. Și așteptările. Și dorul. Și greul. Și trupul care pare mai puțin și mai obosit cu fiecare zi. Și speranțele. Nimeni, oricât de mult s-ar lupta, nu-i poate lua crâmpeiul de speranță de care se agață. Nu-i veți vedea speranța de la început. O păstrează pitită bine. Dar cum altfel s-ar putea explica tot buchetul de întâmplări din finalul romanului?
Castelul din orașul meu – viața toată e o culegere de basme
” Întotdeauna ești singur când te lasă puterile. E firesc. Sănătoșii îl izolează pe bolnav. Copiii se țin departe de bătrâni. Durerea sperie, îndepărtează, construiește ghețuri între oameni. Toată lumea se sperie de neputință. De nimicul care-ți suflă în ceafă. În prima fază ești dezamăgit. Nu ar trebui. E firesc. Așa merge viața. Doar că nimeni nu spune lucrurilor pe nume.”
Cartea Ioanei Bâldea Constantinescu este castelul amintirilor, al durerilor care, depinzând de situație, fie îi ține pe oameni aproape, fie îi desparte. Aici, pe o stradă din cartierul evreiesc, timpului nu-i pasă de micile tragedii din casele mici. Nici din cele mari. El țese, se grăbește, stă pe loc, adună bucurii și cioburi de amar și regret. Le lasă în urmă, le pasează de la o generație la alta, are grijă să caște fisuri prin care ele să se strecoare și să prindă din nou, în același dans al durerii, destine și amintiri.
Ce rol vor juca oamenii care-l priveau pe bătrân de departe? Cum se vor strecura în povestea lui Hanno și cum vor schimba traseul acesteia, asta rămâne să aflați voi. Vă spun doar să fiți atenți la tunelurile subterane ale castelului, la spațiile pe care sufletele le sapă pentru a adăposti în ele ce nu vor ca alții să vadă.
Romanul este disponibil la Editura Litera și poate fi comandat de aici.
Data Apariției : 10 apr. 2024
Colectie : Folio
Autor(I) : Ioana Bâldea Constantinescu
Tip Coperta : Broșată, cu clapete
Numar Pagini : 384
