Încă aud muzica noastră în gând – Agnes Martin Lugand (recenzie)

Încă aud muzica noastră în gând – Agnes Martin Lugand este „pedeapsa” mea dulce acrișoară. Am fost provocată de Cristina Braia să citesc acest roman în cadrul provocării lunii martie și îi mulțumesc de două ori pe această cale. Prima dată pentru că mi-a oferit acest roman și a fost un mărțișor tare special și a doua oară pentru faptul că m-a determinat să îi mai dau o șansă autoarei. 

Dacă ați citit, măcar din curiozitate, și alte articole semnate de mine și ați dat chiar peste părerile mele legate de alte trei cărți semnate de Lugand ( Îmi pare rău, sunt așteptată; Oamenii fericiți citesc și beau cafea; Viața e ușoară, nu îți face griji), atunci știți că stilul ei nu se încadrează cu succes în gusturile mele literare. Poate sunt eu un pic mai dură atunci când vine vorba de ea, poate nu pică romanele ei în momentele potrivite. Cert e că poate ridicasem ștacheta prea sus datorită meseriei autoarei. Mie îmi plac romanele cu tentă psihologică, sunt impresionată de jocul acela dureros și antrenant în care sunt implicată fără voia mea. Din punctul meu de vedere, Lugand are idei bune, adună din cotidian micile drame personale, micile conflicte interioare și le transpune în romane, dar se grăbește. Nu ajunge până în esența lucrurilor, le zgârie suprafața și nu este atentă atunci când vine vorba de construirea scenelor veridice și care sunt capabile să dea de toți pereții cu sentimentele și liniștea ta. 

Încă aud muzica noastră în gând – Agnes Martin Lugand O carte despre pierderi și împrejurări nefaste

Am pornit în această provocare extrem de entuziasmată. Nu am putut să nu remarc faptul că acest roman are un număr mult mai mare de pagini decât celelalte. Mă gândeam că asta oferea spațiu autoarei pentru a creiona mult mai bine cadrul în care se desfășoară acțiunea, dar și spațiu pentru a descrie cât mai bine personajele. Așa a și fost, nu am cum să nu punctez faptul că am observat o îmbunătățire a stilului autoarei. Vorbesc acum strict din punctul meu de vedere. Am putut simți conflictele personajelor, autoarea a redat cu mai multă precizie trăirile lor, dar nu mi s-a părut prea veridic, sau suficient de puternic, factorul declanșator al acestei nebunii. Sunt de acord că există multe persoane ciudate pe lume și că nu cunoști omul nici după zece ani, dar i-a lipsit sarea și piperul. Măcar dacă nu ar fi fost invocat așa, pe repede înainte. 

Yanis și Vera trăiau o frumoasă poveste de dragoste. Avuseseră noroc să se întâlnească și asta o datorau lui Luc, fratele Verei. Yanis părea un bărbat echilibrat și o cucerise pe Vera când îi spusese că ”aude muzica lor în gând”, promisiune care a învăluit prima lor întâlnire în romantism și care rămăsese micul lor secret. Când aveau nevoie de ceva care să îi unească sau când doreau să își declare dragostea rosteau simplu ”încă aud muzica noastră în gând” și ăsta era impulsul care îi împingea să meargă mai departe, o promisiune a dragostei, un întăritor al relației speciale care îi unea. 

Aveau împreună trei copii, doi băieți și o fată, o valiză plină de planuri comune și dorința de a îmbătrâni împreună. Am apreciat complicitatea lor și faptul că Vera îl susținea pe soțul ei chiar dacă asta însemna să îl sfideze pe Luc. Yanis era angajatul fratelui ei și asta nu echivala mereu cu o relație cordială, din contră. Fiind amândoi pietre tari și având în mânecă asul șefiei, Luc încerca să tempereze avântul cumnatului său chiar dacă asta însemna să atragă antipatia lui. 

Yanis nu avea studii de specialitate, dar avea înclinație spre amenajări interioare și multă pasiune. Ajutat de sprijinul și acceptul soției sale, Yanis face următorul pas în cariera lui și pune bazele unui proiect individual. Obținuse pentru Tristan, un client important, un contract care i-ar fi adus consacrarea și o sumă uriașă în cont, dar Luc nu este de acord și declină acordul de parteneriat. Asta aduce nervi lui Yanis și o ruptură ce pare a fi ireparabilă în sânul familiei. 

Yanis cel mândru, fericit și dedicat devine tot mai absent din viața Verei și a copiilor lor, dar devine și mai morocănos odată cu trecerea timpului și se refugiază tot mai des în alcool și țigări. Cumva, nu am fost de acord cu tabloul pictat de autoare. Yanis era un tip echilibrat, apoi a fost zugrăvit ca fiind un tip extrem de secretos, de speriat și de iresponsabil. Mie așa mi s-a părut. A renunțat prea repede, prea plin de lașitate mi s-a părut comportamentul lui. Asta ca să nu mai spun ceva de Vera care m-a dezamăgit cu raportul fluctuant al sentimentelor sale. Cum se va termina aventura lor? Vor găsi soluții pentru ruptura dintre ei? 

Cartea face parte din categoria celor pe care le citesc astăzi ca să le uit mâine. Nu este o carte să mă impresioneze sau care să îmi stăruie prin minte pentru nu știu câte zile, dar este perfectă pentru relaxare. Nu te solicită în vreun fel, după părerea mea, și nu e vreo pierdere dacă nu o citești, dar nici nu pierzi ceva dacă alegi să o faci. V-am băgat în ceață? Dacă mă gândesc mai bine, este preferata mea dintre toate cărțile autoarei. Mai am una singură de citit și apoi așteptăm noutățile. Mai are timp să mă impresioneze.