Bufnița vânează întotdeauna noaptea – Samuel Bjork (recenzie, Editura RAO), roman Din seria Munch și Kruger

Nu sunt o curajoasă și cei din jurul meu știu asta. Am văzut coperta la „Călătoresc singură” și mi-am zis: „uite o carte pe care nu o vei citi prea curând.” Dar se pare că soarta a vrut să ne întâlnim. Am primit cartea în dar de la cineva drag și tare m-am bucurat! Văzusem că apare cel de-al doilea volum, Bufnița vânează întotdeauna noaptea, și mica mea slăbiciune pentru bufnițe a început să dea din coate. Cum am vrut să fiu și eu măcar o dată în rândul lumii, am zis să încep seria așa cum trebuie și nu să mă comport ca o găină (am un talent extraordinar când vine vorba de serii, le încep de la jumătate).

Frica de coperta s-a evaporat după câteva pagini. Nu este un subiect ușor de înghițit, dar autorul nu m-a șocat, nu m-a înspăimântat cu altceva. Polițiștii nu s-au remarcat prin nimic, Mia Kruger chiar mi s-a părut prea forțată. Nu știu dacă avea aptitudini de medium sau ceva, dar părea să îi pice indiciile din cer, de undeva. Inspectorul Munch nu mi-a fost nici el foarte simpatic în postura de polițist, ca bunic a fost destul de simpatic. Pentru cei ce nu au citit acest roman, precizez că era vorba despre un criminal în serie. Omora fetițe, le îmbrăca în hăinuțe de păpuși, le punea un ghiozdan în spate și le punea în el un bilet de avion. Le prindea tuturor de haine un bilet pe care scria „călătoresc singură”. Nu am intuit prea repede cursul acțiunii și asta m-a bucurat tare mult. Cum am început să citesc tot mai multe romane de acest gen, cred că mă ajută temperatura de afară, pot să spun că am acumulat ceva experiență, deși sună puțin ciudat.
Am trăit fiecare rând din carte, am simțit tensiunea și câțiva fiori mi-au traversat spatele. Mmm, părea o carte numai bună! Pentru că volumul doi m-a dezamăgit, mai ales pentru că seamănă mult cu volumul unu, trebuie să fac o precizare. Mă abțin de la alte detalii, nu vreau să stric nimănui bucuria lecturii. Cineva din familia inspectorului este implicat în cazul criminalului sadic. Am înțeles, nu este prima dată când dau de acest aspect. Numai că autorul vine și în cel de-al doilea volum cu același aspect. Altcineva este implicat și deja mi se pare prea mult. Cât de ghinionist să fii? Ca și în cazul primului volum, se trece prea repede peste povestea membrilor familiei, mai exact peste partea de final. Atunci simți că ei sunt aruncați în poveste numai pentru efectul pe care îl pot da întregii povești. Mi se pare prea necizelat, prea abrupt. Că tot am folosit cuvântul acesta, simt nevoia să mai punctez un minus, din punctul meu de vedere. Finalurile capitolelor sunt foarte abrupte. Și nu la modul acela în care îți vine să îți rozi unghiile de nerăbdare, ci la modul în care dai pagina și te întorci spunând: „atât? Pe bune?”
„Bufnița vânează întotdeauna noaptea” a fost mai ușor de descifrat. Nu vreau să mă dau mare, dar dacă eram polițist în ancheta asta, îmi dădeam seama foarte repede de cum stăteau lucrurile. Sau poate sunt mai greu de observat lucrurile atunci când ești direct implicat, când le simți la cald.
Ca și în primul volum, autorul păstrează tiparul. O poveste din trecut cu urmări în prezent. Și ce urmări! Criminali sadici care pun la cale crime crude! O adolescentă este găsită moartă, în pădure, pe un pat de pene de bufniță. Lumânările din jurul ei erau așezate în formă de pentagrama și poziția mâinilor era una nefirească. Privirea ei era una speriată, cine știe ce văzuseră ochii ei înainte de a se închide pentru ultima oară!? O floare de crin fusese așezată în gura ei. Vorbeam oare de ritualuri? De sataniști? De clanuri oculte?
De parcă nu era de ajuns moartea aceasta cruntă, victima era foarte slabă și avea bășici în genunchi. Autopsia arată că în stomac avea doar grăunțe pentru animale. Ce sadic o ținuse prizonieră? Fusese crimă cu premeditare?
Implicând și tehnologia în toată această poveste plină de detalii sumbre, autorul dă naștere unei povești care ține cititorul în priză. Numai că nu prea a știut să se joace cu ceea ce a creat. Criminalul este foarte ușor de descoperit și castelul meu din cărți de joc se prăbușește rapid. Buf, pleosc.
Este o carte destul de bună, te atrage și te ține captiv, dar are câteva lipsuri, din punctul meu de vedere. Nu știe nici să arunce momeli, nici să te ducă de nas. Da, pentru un debutant este o carte bună, curajoasă, dar nu cred că este potrivit un tipar când vorbim de thrillere. Îți pierzi cititorul, îl aduci la saturație și nu mai găsește plăcere în scriitura ta.
Polițiștii nu sunt pe placul meu. Mia Kruger nu vede altceva în afară de moarte. Sunt de acord cu faptul că dorul pentru o persoană care a murit nu trece niciodată, ba chiar se amplifică, dar trecuseră zece ani de la moartea surorii ei. De unde predispoziția asta? Nici măcar nu știe ce vrea. Îi place munca ei, este bună în ceea ce face, dar vrea să moară, vrea să fie alături de geamăna sa. În alt stat, un polițist cu astfel de probleme psihologice nu ar avea ce să caute în sânul unei anchete. Prezența ei nu îmi este justificată. Munch este peste tot dar nicăieri. Eu așa îl văd. Este prezent poate doar pentru că i se mai ia câte un membru al familiei, altfel nu m-a convins.
Singurul care îmi place este Gabriel. Un hacker care câștigă un concurs și trece de cealaltă parte a baricadei, devine polițist. El mi se pare deștept și util.
Sunt curioasă să văd ce ne așteaptă în volumul trei. Oricum, Munch mai are doar o persoană în familie (neimplicată în alte cazuri), sper să nu ne „împiedicăm” și de ea în volumul trei. Voi ați citit cartea? Ce părere aveți despre ea?