Duminicile iubirilor pierdute poate semăna cu un biscuit amaretto. Și nu știți ce poftă mi s-a făcut acum de un biscuit parfumat! Eu iubesc gustul acela unic, inconfundabil de migdală pe care îl simt minute bune după aceea. Așa este povestea asta: dulce-amară, cu momente de lumină și clipe de întunecime, derapaj și nostalgie. Îți cucerește simțurile prin mesajul puternic, te supără atunci când dezlegi prea repede nodul pe care îl credeai imposibil de deznodat.
Nu pot să spun că îi cunosc deja stilul lui Valerie Perrin. Pot doar să spun că îmi place modul ăsta dureros de lent și de emoționant în care țese și țese emoții. Le ia, le șlefuiește, privește prin ele lumea și personajele sale, construiește cu migală fiecare cadru și dă voie poveștilor să înflorească.
„Un roman frumos despre amintiri și moșteniri, evidențiat de o scriitură sensibilă.“ Delphine Perras, L’Express
Uitați, uităm, uitând, uităm
Se întâmplă des să mă îndrăgostesc de o poveste scrisă de un anume autor și să trec prin acest filtru colorat toate poveștile sale ulterioare. Îmi repet deseori să mă scutur de aceste filtre și să dau voie fiecărei povești să ajungă pe pământ fertil, în locul în care poate înflori de bună voie, nestingherite de vreun factor.
Dar pentru mine, acolo a început totul: ne-au spus povești. Bătrânii, cum nu le mai rămâne decât aceasta de făcut, povestesc trecutul ca nimeni altcineva. Degeaba cauți în cărți sau în filme: nu se compară cu ei.
Cu Valerie Perrin am încercat să uit de povestea din Apă proaspătă pentru flori. Mi-a fost greu pentru că este încă vie în inima mea. Încă mă doare locul în care ea s-a așezat și mi-a fost greu să fac loc unei povești noi. Duminicile iubirilor pierdute nu mi-a făcut deloc misiunea mai ușoară. Mi-a dat speranțe, a lăsat mugurii încrederii să îmbobocească și m-a dus un pic de nas. Și-a dezvăluit tainele prea repede, a fost previzibilă și nu mi-a mai oferit suficiente motive pentru a dori să aflu ce se mai întâmplă.
O eroină originală și simpatică, un univers surprinzător, o povestitoare foarte talentată.“ Nathalie Dupuis, Elle
Poveste în poveste
Să nu credeți că nu mi-a plăcut. Nu aș putea să spun asta. A atins niște puncte sensibile și mi-a trezit câteva trăiri în suflet. M-am întrebat cum va fi bătrânețea pentru mine și ce se ascunde în sufletele unor bătrâni care ajung să își trăiască ultimele zile ale vieții într-un azil de bătrâni. Cât de lungi pot fi zilele lor așteptând ca apropiații să își aducă aminte de ei? Cât de mult au nevoie de alții? Cât de mare este dorința de a nu fi uitați?
„Doamna Le Camus, șefa mea, spune că ești bătrân când nu te mai poți ocupa singur de gospodăria ta. Că bătrânețea începe atunci când trebuie să lași mașina în garaj pentru că devii un pericol public și se termină când ai fractură de cod femural. Dar eu cred că începe cu singurătatea. Când partenerul pleacă. La cer sau la altcineva.
Justine are doar 21 de ani și sunt convinsă că nu pe holurile unui cămin de bătrâni te-ai aștepta să o întâlnești. Ea și-a petrecut toți anii de până acum în compania celor mai în vârstă. Îi plăcea să stea în preajma lor, să le asculte poveștile și să lase fuiorul timpului să își toarcă mărturisirile. Fusese crescută de bunicii ei paterni și se obișnuise să trăiască într-o lume tăcută, acolo unde rănile trecutului nu prinseseră coajă și unde adevărurile încă dureau.
Unii sunt uitați înainte să dispară
Avea multe întrebări, dar știa că bunica și bunicul au devenit un munte de tăcere. Își jeleau pierderile zi de zi și lăsau foarte rar fiorii bucuriei să le treacă de ziduri. Justine îi respecta pe toți rezidenții căminului, dar îi era foarte dragă Helene, doamna care încă își aștepta iubirea pe o plajă imaginară. Roman, nepotul doamnei, îi cere lui Justine să scrie memoriile bunicii sale. Bărbatul voia să o cunoască pe adevărata Helene, voia să își aducă aminte de ea.
Însetată de dorința de a afla povești, Justine acceptă propunerea. Dar habar nu are că este pe cale să deschidă și sipetul cu amintiri al familiei sale. Justine învățase de la Helene că este nevoie întotdeauna de acțiune. Viața nu îți oferă soluții pe tavă. Dar era oare pregătită pentru ce avea să descopere?
Mi-a plăcut povestea lui Helene. Am simțit acolo, dincolo de dragoste, o uniune puternică între un bărbat și o femeie care conduc și se lasă conduși în dansul iubirii. Mi-a plăcut și tinerețea lui Justine, tinerețe care vine la pachet cu o doză de nebunie, de curaj și de efervescență. Dar trebuie să spun că am ghicit foarte repede denodământul, așteptam doar să mi se confirme supozițiile.
Duminicile iubirilor pierdute – când ni se aduce aminte să nu uităm
Cel mai mult mi-a plăcut de un personaj care a strălucit tocmai prin absența sa: cioclul căminului. Exista cineva, nu vă spun cine, care telefona întotdeauna noaptea târziu și mai mereu familiile care locuiau mai departe și anunța morțile celor care se aflau la cămin. Nu era vorba de vreo glumă sadică. Din contră. Omul nu făcea decât să dea un impuls rudelor pentru a-și vizita bătrânii. Aceste episoade mi-au stârnit sentimente amestecate și m-am întristat la gândul că pe unii îi vizitează apropiații numai atunci când mor.
Mi-a plăcut povestea, dar am așteptat un pic mai mult. Îmi plac mult poveștile care au puterea de a rămâne cu mine pentru încă o perioadă de timp. Aceasta mi-a descris o bucată din viața unei tinere și se va risipi ca un fum.
Mi-am dorit tare mult să fie măcar aproape de ce a fost Apă proaspătă pentru flori. Chiar dacă așteptările mi-au fost îndeplinite doar pe jumătate, eu tot mă bucur că am citit-o!
Duminicile iubirilor pierdute a apărut la Editura Litera și poate fi cumpărată de aici.
