Fata de pe Titanic – Întoarcerea acasă – Hazel Gaynor, recenzie

Fata de pe Titanic – Întoarcerea acasă este un roman emoționant, înduioșător, bazat pe povestea reală a celor paisprezece emigranți irlandezi care au plecat din comitatul Mayo în America, la bordul Titanicului, pentru a-și construi un trai mai bun.

Fabulosul Titanic, pachebotul despre care se spunea că nu se poate scufunda, a simbolizat mai întâi speranță și încredere, dar a ajuns să fie mormânt de ape reci pentru mai bine de 1500 de oameni.

RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume la vremea plecării sale în călătoria inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912.

La numai patru zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, într-o noapte rece, senină și întunecată, Titanic s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat la ora 2:20 în dimineața următoare.

În urma naufragiului și-au pierdut viața 1514 persoane din 2228 aflate la bord și astfel a fost catalogat drept unul din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie. Numărul mare de victime a fost cauzat, pe lângă alte aspecte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente doar pentru 1178 de persoane. Un număr mare de bărbați au murit din cauza protocolului „femeile și copiii întâi”.

Între eroism și lașitate

Nu-i ușor să vorbești despre Titanic. Sunt atâtea aspecte de lămurit, sunt atâtea povești de spus. Între eroism și lașitate, iată doi dintre polii care s-au remarcat în noaptea aceea. Și tot în jurul lor a construit și Hazel Gaynor această poveste.

A avut o misiune grea. Dar și-a dorit întotdeauna să scrie despre Titanic. Desigur, nu a putut surprinde în povestea sa strigătele oamenilor ajunși în apa rece, nici zgomotul asurzitor al metalului rupt, nici groaza, nici rugăciunile, nici melodiile cântate de orchestră, nici declarațiile sau încercările soldate cu moartea ale poștașilor de a salva corespondența. Nici greșelile celor care ar fi trebuit să salveze cât mai mulți oameni. Nici bărbații care s-au ascuns sub fustele femeilor sau s-au deghizat în femei. Bărcile de salvare fuseseră proiectate pentru greutatea a 70 de bărbați, dar prima barcă lăsată la apă a avut doar 12 oameni la bord.

Oamenii se simțeau mai în siguranță la bordul vaporului. Doar era nescufundabil, nu? Și au refuzat să urce în bărci. Erau siguri că se vor întoarce la ceaiurile lor parfumate, la dans și la plimbări lipsite de griji. Iar Hazel Gaynor a reușit să schițeze toate astea. A surprins speranța celor care mergeau în America pentru prima dată, dar și nepăsarea celor bogați.

O misiune grea – Fata de pe Titanic – Întoarcerea acasă

Și a fost și mai greu să scrie autoarea despre o poveste al cărui final este cunoscut de toată lumea. Oamenii știu deja numărul victimelor, detaliile ciocnirii dintre pachebot și aisberg. Au văzut, au citit, au urmărit filmul. Cum faci să menții cititorul cu atenția vie? Cum îl determini să îți citească povestea? Hazel Gaynor a reușit. A scris o poveste emoționantă și a apelat tot la realitate, alegând să ne spună povestea unui supraviețuitor.

Maggie Murphy nu voia neapărat să meargă în America. Irlanda era plină de verde, tradiții și dragoste. Dar rămăsese orfană și astfel ajunsese să fie încredințată mătușii sale, Kathleen. Femeia locuia în America și New York-ul avea să fie noua casă a lui Maggie.

Numai că, pe lângă faptul că își iubea țara, Maggie mai avea un motiv pentru a nu părăsi Irlanda: Seamus, omul de care se îndrăgostise și cu care dorea să se căsătorească. Băiatul își îngrijea tatăl bolnav și nu putea părăsi deocamdată țara.

Călătoria spre America

Maggie călătorea alături de alți treisprezece oameni, toți din același comitat, toți mânați de dorința unui trai îndestulător. Pentru că posibilitățile financiare erau limitate, grupul călătorea la Clasa a III-a. Deși se așteptau la condiții vitrege, sunt surprinși atunci când sunt întâmpinați cu lenjerii curate, prosoape cu însemnul companiei și săpunuri.

Nu aveau să rămână mult aici. Călătoria, pe lângă faptul că se făcea la bordul celui mai mare pachebot al vremii, voia să rămână în istorie și drept cea mai rapidă. Căpitanul dăduse ordine pentru  navigarea cu viteză maximă și spera să ajungă la New York mai devreme cu o zi decât data stabilită.

Maggie se bucura de viața la bordul vaporului, dar inima ei rămăsese acasă, la Seamus. Singura ei alinare erau scrisorile pe care el le pregătise pentru ea. Le citea pe rând, agale, pentru a se bucura cât mai mult de prezența lui.

Pentru că se împrietenesc cu Harry, steward-ul care se ocupa de puntea celor de la Clasa a III-a, Maggie și Peggy se pot strecura și pe puntea celor de la Clasa I. Surprinse de măreția, luxul și viața celor bogați, fetele îndrăznesc să viseze la ce le va aduce viața în America. Habar nu aveau cât de scump aveau să plătească acest bilet!

Maggie – o viață ca o petală de cireș.

Viața e fragilă, Grace – nu-i decât o petală de cireș; frumoasă și înflorită într-un minut și spulberată de-o adiere de vânt în următorul. N-ar trebui s-o luăm ca pe un dat, ci ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a fi fericiți.

Povestea lui Maggie o aflăm de la Grace, nepoata ei. Maggie supraviețuise Titanicului, dar nu povestise nimănui despre ce îndurase atunci. Era bătrână acum și nu voia să ia cu ea în mormânt toată acea durere…

Grace se afla ea însăși într-un moment de cumpănă și povestea bunicii sale ar putea  deveni barca ei de salvare.

Fata de pe Titanic are o poveste caldă, presărată cu momente de cumpănă și amar. Mi-a plăcut mult și m-am bucurat că Hazel Gaynor a ales să scrie despre această poveste. Eu am mai citit câteva dintre cărțile sale și știam că ea poate să scrie povești, știe să le surprindă esența și să le redea farmecul.

„Această carte este dedicată memoriei celor paisprezece oameni din Grupul Addergoole și tuturor celor care și-au pierdut viața pe Titanic, în 15 aprilie 1912.” (Hazel Gaynor)

Fata de pe Titanic a apărut la Act și Politon și poate fi cumpărată de aici.

Traducere: Diana-Maria Trăncuță