De vorbă cu Corin V. Petraru

Vă era dor de o șuetă? De data aceasta, l-am luat „la întrebări” pe domnul Corin V. Petraru. L-am „întâlnit” din întâmplare (am primit o carte scrisă de dumnealui și abia aștept să vă spun câte ceva despre ea). Pentru că nu știam foarte multe despre domnul Petraru, m-am gândit că ar fi potrivit să îl cunosc și eu odată cu voi. Așadar, să purcedem!

1. Cine este Corin V. Petraru? Este omul același cu scriitorul?


Răspuns: Încerc acum să construiesc un cântar cu două tasuri puse față în față, în care pe unul să mă cocoț eu, fără emfază, dar cu un curaj dat de cealaltă parte în care mă situez pe centru, ori cumva să nu-mi pierd echilibrul. Numele meu, care nici pe departe nu mi l-am ales eu ci, acum după ce
i-am aflat povestea, l-au arvunit Serafimii, apoi trecut prin mânuțele multor ursitoare, i-a fost dăruit unei măicuțe legendare din vechiul schit și odată cu rugăciunea, cine mai știe,poate s-a produs minunea contopirii omului din mine cu personajul principal al aceleiași narațiuni.
Povestea vieții mele a început înainte de a găsi explicația unirii, apoi a fuziunii, adică cu zece ani după ce Albert Einstein a fuzionat atomii în prima bombă atomică. Și dacă nu s-a înțeles, vin imediat cu o nouă explicație. De când sunt, așa cum zice un ardelean sadea, io mi-s una cu scrisul…


2. Ce faci în viața de zi cu zi? Are legătură cu pasiunea pentru scris?


Răspuns: Aceasta este cea mai simplă întrebare la care pot răspunde dintr-o răsuflare… Cred că dacă, prin absurd, voi aluneca într-un teasc de stors struguri, din mine nu se va prelinge must de Muscat Otonel sau Riesling, ci doar cerneală albastră, sau poate tuș negru.

3. Ești scriitor dar ai vreun autor preferat? Ce cărți citești de obicei?

Răspuns: Nu mă consider un scriitor, nici pe departe. Mă cred a fi doar un aranjor al cuvintelor în propoziții. Îmi place să mă joc cu ele, într-atât de mult încât toate circumvoluțiunile creierului meu sunt pline doar de litere. Cum în tot răul este și un bine, la fel și la mine, nu au mai rămas locuri libere și pentru părți negative, precum ar fi urâțeniile pământului: ură, vrajbă, nervi, supărări și ce o mai fi pe acolo…Din mulțimea timpurilor
mele, am cam triat tot ce s-a putut trece prin sită, rămânând doar cu simplitatea iubirii. Nu vreau să fiu considerat egoist prin faptul că m-am oprit la aproape tot ce-i clasic și bun de citit, la sfârșitul secolului 20. Evident că ceea ce am citit pentru prima oară s-a întipărit adânc în memorie, dar nu sunt refractar la ce-i nou pe plan literar. Nu mai enumăr nume deoarece m-aș repeta și nu vreau. În ceea ce privește nesațul meu pentru citit, tot ce-mi cade în mână citesc. 


4. Ți se face vreodată dor de personajele create? Te gândești să le mai „aduci” în vreo carte?


Răspuns: Da,mi se face dor, pentru că am trăit cu ele și trăiesc pentru ele clipă de clipă. Chiar și-n somn le țin în brațe, fără a confunda „erotismul” cu „dragul iubirii” inventat de mine. Chiar dacă personajele mele sunt scoase pur din mintea mea ascunsă voit într-o letargie disimulată, dar stând gata oricând să erupă precum vulcanii din Anzii Cordilieri, ele au cam totul în comun cu restul oamenilor, cu o mică diferență. În prealabil ne-am bălăcit împreună într-un jacuzzi construit doar de mine la masa de scris.
La al doilea punct al întrebării o să răspund poate mai evaziv : personajele odată create, vor sta acolo pe vecie, în vecia cărților. Cum pot eu acum să o scot pe Brigitte din „Simbolul iubirii mele” și să o repun în altă carte? Nu pot! Pentru că pe ea am dus-o peste tot, într-o anumită perioadă din viață prin iubirea perfectă, apoi am înbolnăvit-o conducând-o în cele din urmă la morga spitalului. Deci nu mai pot să schimb traiectoria siderală a cărții. Pentru Brigitte în schimb, până am creionat-o și am așternut-o cu drag și grijă pe hârtie, am plâns noapte de noapte și nu ca o metaforă sau gogomănie, efectiv pentru Ea am făcut un preinfarct în luna ianuarie a anului trecut, nu de alta doar să-i arăt că trăiesc mai mult decât intens pentru CEVA!


5. Le împrumuți personajelor din calitățile tale sau din cele ale oamenilor din jurul tău?


Răspuns: Da, calitățile mele izvorâte din caracterul meu, din tot ce ține de ființa mea, au transmis și transmit personajelor mele, toate acelea ce eu am avut, cu bune și rele, pe de-a-ntregul din mine. Celelalte personaje din jurul meu nu le-am prea implicat în ceea ce am dorit să aștern pe hârtie. Prea puțin am vorbit cu cei și cele din anturajul meu strâns, despre cum am dorit să fac sau să acționez.. Niciodată nu am sărit calul, cum s-ar spune, dar nici nu am rămas refractar și rece.
”Homo sum, humani nihil a me alienum puto”. Aceasta mi-a fost deviza după care m-am ghidat aproape întotdeauna…

6. Ce nu ai scris și ți-ai dori să o faci?

Răspuns: Ce nu am scris și am dorit totuși să pun pe hârtie? La ceea ce am scris nu am mai revenit cu nici măcar o propoziție. Nu mi-a plăcut să reiau. Fapta este ca timpul, s-a dus și dusă rămâne. Din cele ce au fost, eventual încerc să mai construiesc o paradigmă, iar de nu precum se spune „ca fumul să se ducă…” Nu pot spune că sunt pe ultima sută de metri, dar vreau și doresc mai presus decât până acum, cu altă intensitate, să mă bucur pentru fiecare clipă, nu așa cum le-am pierdut și nu le-am prețuit pe cele irosite și catalogate „în van”. Deci secundă după secundă să transform verbul „a vrea”, în verbul „a dori”, încât totul să se lege de o dorință, nu de un „ceva” venit și plecat din instinct, ca până acum. Mă situez acum pe cealaltă parte umbrită a dealului, cu mușchi și licheni pe margine, stând gata oricând să mă năpădească și nu vreau, nu doresc…

7. Dacă am face un decalog al scriitorului, care crezi că ar fi cea mai importantă poruncă?

Răspuns: De-a lungul timpului meu, așa cum am mai afirmat, nu am știut ce-i lăcomia și ce decurge din ea. Pentru ceea ce mi-a trebuit, am muncit și mi-am dobândit singur. Nu am visat să mă înavuțesc, cu toate că mi s-a ivit ocazia. Am știut să stau în banca mea și asta mi-a dat curaj și elan să mă ridic într-o bogăție a sufletului și nicidecum a banului. În concluzie spun că numai calitatea rămâne! Cantitatea este deșartă! Dacă poetul Nicolae Labiș a putut la doar cei 21 de ani ai săi să lase ceva în urmă, aceasta doar pentru că acolo a fost suflet mult și calitate incontestabilă. Deci și eu, dacă tot l-am dat exemplu pe Labiș, m-am ghidat cât de cât după calitate și nu după cantitate. Decât mult și prost, mai bine puțin și bun. Când eram copil, bunicul meu când avea prilejul își strângea nepoții, evident că și pe mine și ne spunea: „Dragii mei, aveți mare grijă! Copii numai acum sunteți, apoi tot bătrâni!” Și-n final la decalogul meu nu agăț decât sloganul “Trăiește-ți clipa și dragul pentru scris!”

8.Care ar fi cea mai mare provocare literară pentru tine?

Răspuns: Scrisul pentru mine, da, este o mare provocare! Mă incită. A început să-mi dea dependență… De o bună bucată de vreme mă număr printre norocoșii descoperirii uneia dintre cele mai frumoase comori cu chip de om învelită toată într-o foița de aur parcă. De când am descoperit-o m-am așezat chezaș și păzitor, luându-mi sarcina în serios, poate mai în serios decât paznicii ce păzesc hangerul bătut în nestemate de la muzeul Topkapî din Istanbul. Da! Am spus bine, este vorba de o persoană care mi-a montat noi aripi, înlocuindu-mi-le pe cele vechi pârjolite, cu care acum zburd plin de speranță printre foarte multe rânduri noi de carte.

9. Și pentru că vorbim despre cărți. există piață de carte în România? Ce ai schimba? Ce crezi că nu avem?

Răspuns: Despre piața de desfacere a cărților din România, nu-mi cade prea bine să vorbesc, nu de alta dar nu vreau nici să jignesc slobozindu-mă la gură să scap perla și să afirm cine știe ce. Nu! Mai are rost să continui? Vorba lui Caragiale: „Este sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire!”.
Ca să schimb ceva, ar însemna să-i iau pe Don Quijote și Sancho Panza, iar toți trei să ne luptăm cu morile de vânt pe tot teritoriul unei țări din care a mai rămas doar o nație, căci națiune este prea mult spus. Să schimb ceva? Vă întreb pe domniile voastre: Ce? Unde sunt cititorii? Sunt pe cale de dispariție, la fel precum muflonii? 

10. Care crezi că ar trebuie să fie cartea de căpătâi?

Răspuns: Ehei, cartea mea de căpătâi? Păi dacă-i pe așa, nici un raft întreg al unei Biblioteci consacrate, precum ar fi Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș, nu ar fi suficient să-mi poată fi de căpătâi. Aproape tot ce am citit în anii copilăriei mi-au rămas de căpătâi. Din fiecare carte citită, dacă
aș extrage cel puțin o propoziție mi-ar da ca o concluzie colecția „Biblioteca pentru toți”.

11.Te lași influențat de părerile cititorilor tăi atunci când creionezi personajele?

Răspuns: La toate titlurile, apoi la alegerea numelor de personaje, nu am cerut nici un ajutor de la nimeni. Dar de când am reînnodat colaborarea cu muza mea supremă, mai cer din când în când câte o notiță tehnică… În ceea ce privește influența asupra mea, din partea cititorilor mei, pot spune că este egală cu zero. Ceea ce am dorit să transmit cititorilor, am transmis fără rezerve.

12. Unde te pot găsi oamenii interesați de romanele tale și ce ți-ai dori să le transmiți?

Răspuns: E bine de știut că nu mă joc de- a v-ați ascunselea cu cititorii mei și nu mă fofilez de la întâlniri cu aceștia. Toți cei interesați să mă cunoască, să-mi citească titlurile, mă pot găsi pe Facebook sau pe Instagram și dacă doresc îmi pot transmite gândurile, sugestiile și criticile lor pe adresa de e-
mail pvcorin@yahoo.de.
Cititorilor aș dori să le reamintesc ce frumos spunea cunoscutul scriitor și scenarist american George R.R. Martin: “Un cititor trăiește o mie de vieți înainte să moară…Omul care nu citește niciodată trăiește doar una.”

Un interviu ca o poezie. Vă mulțumesc mult și vă doresc succes!