Unii Romeo merită să moară (Întunericul lui Romeo) – Parker S. Huntington & L.J. Shen, recenzie

Unii Romeo merită să moară (volum aflat la precomandă și lansat sub titlul final „Întunericul lui Romeo”) nu este genul meu de carte. Și cine mă cunoaște și mă citește de mai mult timp, știe că nu mă aventurez prea des (sau aproape deloc) în sfera erotico-dark romance.

Poate că nu aș fi ajuns curând (sau niciodată) la acest titlu. Dar l-am primit sub o formă căreia nu i-am putut rezista. Așa cum am spus și atunci, Leda Bazaar și oamenii din spatele a tot ce înseamnă Editura Corint au dus personalizarea și ARC-urile la alt nivel. Mai am cărți primite acasă, cărți pe care le strecor în bucata lor de timp, în felia lor de emoție, în sufletul meu atunci când (și dacă) simt. Cumva, poate și pentru că are numele meu pe copertă și din recunoștința față de oamenii care s-au gândit și la mine, am simțit nevoia să strecor acest volum pe lista mea de priorități.

Unii Romeo merită să moară – jocuri de seducție sau de putere?

M-am pregătit sufletește și emoțional pentru tot ce avea să-mi aducă această poveste. Și am încercat, atât cât am putut, să nu mă las condusă de prejudecăți și de filtrele pe care eu singură mi le-am construit. Sunt o femeie cu mintea deschisă, condusă și guvernată de propriile fantezii și idealuri. Însă, atunci când vine vorba despre cărți, despre experiența intimă pe care o presupune cititul, am niște limite pe care nu le pot depăși, orice ar fi. Nu sunt pudică, nici nu am cel mai formal limbaj (ba pot avea unul foarte colorat), dar, așa cum am spus, există limite, zone tabu, replici care nu fac decât să-mi stârnească repulsie, nu plăcere.

Pentru că-mi cunosc limitele și pentru că știu pe de rost capacitatea de a mă transforma în arici în fața unor puncte sensibile, prefer să stau departe de zona aceasta gri. Este o zonă pe care simt că nu o stăpânesc, pe care nu o pot compara cu altele (pentru că nu am citit atât de mult pentru a face asta). Și căreia, să fiu sinceră până la capăt, cred că-i fac un deserviciu încercând să-i descopăr ușile și dedesubturile. E mai normal să accept că nu suntem pe aceeași felie, că nu avem chimie și că, dacă am fi oameni, nu ne-am săruta în vreun club.

M-am gândit la multe forme ale acestui articol și pe niciuna nu o veți găsi aici, așezată în spațiul ăsta. Și asta pentru că se învălmășesc ideile, apoi intervine chestia aia „da cine sunt eu să judec ceva sau pe cineva” și devin tot mai bulversată. Așa că, poate pentru prima dată, o să las lucrurile să vină de la sine și vă cer scuze de pe acum dacă ideile vor fi ușor dezlânate.

Mie îmi plac tachinările, îmi plac jocurile de-a șoarecele și pisica, replicile acide și neliniștile alea pe care le simți atunci când nu știi dacă este în aer doar tensiune sexuală sau o potențială poveste cu happy ever after.

Povestea asta, dacă ar fi continuat în nota primelor două sute de pagini, dacă ar fi păstrat o decență în limbajul și gesturile personajelor, ar fi devenit rapid una dintre plăcerile mele (sau ale noastre) vinovate. Evident, pentru cele/cei care iubesc această categorie de literatură (și, doamnelor și domnilor, vă felicit pentru că nu vă ascundeți după deget/vă încurajez să citiți ce vă doriți!), limbajul și scenele vor părea normale, poate chiar prea soft pentru această categorie. Nu ne băgăm în fanteziile nimănui, orice om e liber să iubească și să se iubească așa cum simte. Că tindem să le raportăm pe toate la noi, la obiceiurile și așteptările noastre, e normal și așa ar trebui să rămână. Noi hotărâm până unde mergem, cât suportăm, ce citim și cum citim.

Am răsfoit câteva cărți erotice la viața mea. Și asta doar din dorința de a vedea limitele acestor povești. Pot să spun, prin prisma „bagajului” meu sărac din acest domeniu, că această poveste nu are atât de multe scene de sex pentru o poveste de dimensiunile ei. Eu nu le-am parcurs chiar pe toate, am preferat să le citesc în dungă – asta pentru a nu permite acestor cadre să afecteze întreaga experiență – și nu au fost ușor de digerat.

De la ură la dragoste?

Unele au fost împinse la extrem, ba chiar mi-au stârnit repulsie și m-au făcut să mă gândesc la cât de adâncă este groapa fanteziilor și cât de întunecat este psihicul uman. Însă, vă rog, să nu uităm că unii găsesc plăcere în biciuit, strâns de gât, loviri etc. Zic doar să ne păstrăm în afara ipocriziei și să admitem că sunt și genul ăsta de povești reale, unele chiar mai rău decât ce am văzut pe-aici. Asta nu înseamnă că le normalizez sau le accept, atenție! Asta nu înseamnă că aș vrea să văd cărțile astea în mâinile tuturor adolescentelor sau că toate cele care o vor citi vor alege și vor căuta genul ăsta de Romeo întunecat. Zic doar să păstrăm echilibrul, să privim situația din toate unghiurile sale.

Ce nu mi-a plăcut mie în afară de limbaj? Faptul că personajele au rămas liniare. Că nu a existat o poveste mai interesantă între cei doi, că n-am putut să „amorțesc” stând în aceeași poziție, vrăjită de focul de artificii și de tensiunea sexuală dintre cei doi protagoniști. Dacă Romeo și-a jucat până la capăt rolul de bărbat Alpha, de bărbat obișnuit să aibă tot ce-și dorește, Dallas a fost doar o fetiță răsfățată, cu ochii permanent după mâncare, prinsă între rolul de fetiță nevinovată și femeie fatală.

„Căsătoria cu fata Townsend va fi un incident plin de haz din viața mea, nu un moment de răscruce.”

Unii Romeo merită să moară

Au fost momente când am uitat de toate partidele sălbatice de sex și m-am bucurat de replicile efervescente dintre prieteni, de jocurile de putere dintre cei doi, de cadrul propice pentru tensiuni sexuale și povești care se pot rupe din firescul cu care suntem obișnuiți. Personal, aș fi vrut ca povestea lor să fi escaladat mai frumos pe muntele emoțiilor, și nu pe muntele lui Venus, să fi avut mai multe tachinări, mai multe momente tensionate și mai multe doze de adrenalină. Nu de alta, dar cei doi se potrivesc de minune în ceea ce privește gurile lor spurcate. Și amândoi sunt la fel de încăpățânați!

Una peste alta, nu este o lectură pe care să o pot recomanda cuiva anume. Nu m-am îmbogățit cumva în urma ei, dar nici nu o pot arunca cât colo, mai ales că are și numele meu pe ea.:) Glumesc! Așa cum am spus, primele pagini au fost dulci-amărui, ca un lichid care pișcă limba și te face să vrei mai mult. Apoi, și aici e strict chestiune de gusturi, lucrurile se complică puțin și se reunesc într-o singură arteră principală, una pe care o acceptăm sau asupra căreia ne asmuțim toate gândurile.

Unii Romeo merită să moară – Întunericul lui Romeo este o carte care a stârnit deja multe valuri de reacții. Important ar fi să nu ne asmuțim și mai tare unul împotriva celuilalt, să ne bucurăm de cărțile care ne plac, să ne expunem părerile personale și să nu judecăm în funcție de lecturile preferate. Aș vrea să mai spun că eu nu am pierdut nici o colaborare pentru că am scris mai puțin pozitiv despre o carte, că nu mi s-a cerut niciodată să scriu cumva despre o carte anume, că nu am cerut permisiunea nimănui despre a scrie despre o carte, că am crescut datorită oamenilor care au crezut în mine și care mi-au arătat mereu suportul lor. Iar pentru asta – și pentru toate câte vor veni – le mulțumesc!

Alte detalii:

Unii Romeo merită să moară – Întunericul lui Romeo – urmează să apară la Leda Bazaar, linkul de precomandă îl găsiți aici.