Între două fronturi – Oana David, recenzie

„Între două fronturi sau cum e când sufletul ți se desprinde de trup.

Dragă Oana David,

Află de la mine că îmi ești datoare cu vreo câteva bătăi de inimă în plus. Le-am cam ratat din cauza ta. Mai să cer sărurile de la mama mare, nu alta! Așa de hotărâtă ai fost să te joci cu simțirile unei biete ființe? Trebuia să știi că subsemnata este un pic mai emotivă din fire și nu rezistă prea bine în fața unei scriituri atât de zdruncinătoare! Da, ce să îți fac! Te iert și te aștept la cafenea, la un tête-à-tête, cum ar spune minunata mea Elvira.  Continui aceste rânduri prin a-ți spune că…

Între două fronturi nu este doar o poveste. Între două fronturi este o lume întreagă închisă între file; este o călătorie plină de momente zguduitoare, o bucată de istorie prinsă între zbaterile unei iubiri așa cum nu a mai fost… Nu intenționam să o citesc de îndată ce a ajuns la mine. Dar am simțit că este momentul ei, că trebuie să îmi ascult instinctul și să descopăr tainele pe care autoarea ni le tot promitea prin intermediul fragmentelor postate.

Și să mai știi că…

De multă vreme nu am mai simțit o legătură cu o carte de la primele rânduri. Și mai ales atunci când a fost vorba de cartea unui autor român. Să îmi fie cu iertare. Am zis că nu voi intra în astfel de amănunte, că nu voi compara, că voi evita capcana aceasta pe care mi-o întind singură. Dar om sunt, plin de păcate și slăbiciuni. Și ce vină am eu? Tu ești de vină. Tu și numai tu! Mi-ai rămas etalon pentru tot ce voi citi de aici încolo, piatră de hotar pentru bucata de lume pe care vreau să o cultiv cu lecturi de calitate.

Oana David, nu te cunosc personal. Dar tare mi-aș dori! Aș vrea să îți strâng mâinile, să te îmbrățișez și să te felicit! Ai scris o carte completă. Complexă. Și a naibii de bună! Te-ai jucat cu formele cuvintelor, ne-ai purtat pe străzile micului Paris, ne-ai luat în saloanele pompoase, ne-ai adus-o pe Elvira, ne-ai permis accesul în viața lui Lulli. Și ai redat un portret fidel al Bucureștiului din anii aceia. Și ai făcut asta de parcă scrii de ani întregi, de parcă de ani buni zugrăvești tapiserii ale lumii de mult apuse. Scrii atât de descriptiv, cum ar spune unii.

Și parcă nu trebuia să spui oamenilor vârsta ta, nu? Sau trebuia să ne spui că ai traversat epoci întregi și ai venit să ne spui această poveste? Eu nu cred că nu ai trăit atunci. Nu cred că nu te-ai plimbat pe Calea Victoriei și nu cred nici în ruptul capului că nu ai fost cu Lulli la vreo serată! Să ne fie clar! Dacă nu ai fost, de unde atâta siguranță? De unde atâta echilibru în termenii aceia și limbajul fluid, accesibil tuturor? Cum ai putut păstra eleganța, simplitatea și transparența pentru atâta timp?

Înainte de toate, aș vrea să îți spun…

Nu te zgârcești cu cuvintele, nici cu detaliile, nici cu fiorii pe care îi trimiți dincolo de orice limite ale cititorului pe care știi deja că ai reușit să îl ancorezi de poveste. Și nu știu dacă a fost Lulli, Mița sau Elvira… dar cineva trebuie să te fi învățat cum să faci cititorul să simtă că sufletul i se desprinde de trup și gonește înapoi, mult înapoi, în timpurile alea în care gazetele se vindeau la colț de stradă de către băietani măslinii, în care saloanele gemeau de ținute sofisticate, de franțuzisme și bârfe de budoar.

Numai războiul le-a stins celor din înalta societate pofta de viață. Și nici atunci complet. Tot au etalat ținute spectaculoase, tot au pregătit mese bogate și au făcut excursii de plaisir la Sinaia. Și ai reușit să surprinzi și asta. Ai pus glamour-ul și decadența din saloane în aceeași balanță cu oamenii care riscau și se luptau. Și peste toate, chiar deasupra tuturor,  i-ai pus pe Lulli și pe Heinrich și le-ai pregătit o poveste care a zguduit sufletele cititorilor la fel de tare precum au făcut-o bombele căzute din ceruri.

Și știi ce mi-a mai plăcut? Răbdarea ta. Ai lăsat această carte să ajungă la maturitate. I-ai permis lumii pe care ai zugravit-o în atâtea tonuri să înflorească, să se întindă și să cuprindă toate laturile lumii pe care o pregătisei pentru cei doi. Și nu doar pentru ei.

Și am apreciat grija cu care ai cizelat fiecare cuvânt, atenția pe care ai acordat-o fiecărui eveniment. Și modul șiret în care ne-ai făcut parte din poveste. Nu ne-ai descris-o pe Lulli, i-ai lăsat pe alții să deschidă larg ușile saloanelor și să ne-o descrie. Nu ne-ai oferit scântei și artificii la întâlnirile dintre cei doi amorezi. Ai lăsat pasiunea să treacă dincolo de cuvinte, ne-ai lăsat oftatul greu și ai permis dorului să își facă cuib și în inima noastră. Și ne-ai făcut să ne înfuriem pe Heinrich, pe calmitatea lui de german… Ne-ai făcut să credem că e un om de gheață. Dar cum ardea focul pe interiorul lui…cum o mai iubea pe Lulli! Ce păcăleală de zile mari ne-ai tras!

Între două fronturi nu te trimit, dar te chem între două zbateri de suflet

În încheiere aș vrea să-ți spun că mi-a plăcut cartea asta la nebunie! Și m-am gândit dacă ai fi putut să scrii altfel, în mai puține pagini și cu mai puține cuvinte. Nu. N-ai fi putut. Și asta pentru că ar fi putut fi eliminate exact punctele cheie sau insulele alea pe care le-ai lăsat anume pentru sufletele care aveau nevoie de un loc pentru a-și recăpăta suflul.

Și nu ar mai fi fost la fel. Nu aș mai fi cunoscut detalii, ținute, seri pompoase, idile. Nu mi-ar mai fi alunecat privirea peste craterele din drumuri, peste ruine sau ziduri dărâmate. Nu aș mai fi simțit golul ăla care s-a căscat pe interior atunci când ai descris atacul asupra Bucureștiului. Dacă observi, m-am ținut departe de acest aspect. Și asta numai pentru că au fost atât de dureroase, atât de vii și de incisive. Bine, și pentru că nu aș reuși vreodată să le descriu atât de bine ca tine. Tu ești talentată.

La bună vedere, dragă Oana! A ta, Anca”

Dacă vreți să trimiteți o misivă Oanei, trebuie mai întâi să îi citiți romanul. Și îl găsiți aici.