Măștile fricii – Camelia Cavadia, editura Trei ***Recenzie

”Măștile fricii” și curajul meu de a scrie despre ele. De ce curaj? Pentru că niciodată nu m-am identificat mai tare cu un personaj, că niciodată nu mi s-a mai întâmplat să citesc o carte cu un ochi peste rânduri și cu unul privind în interiorul meu și întrebându-mă constant câtor copii li se potrivește această poveste. Câte mame nu simt că se sufocă de teama da a nu da greș? Câți nu tremurăm la gândul că nu vom face nimic bun? Câți dintre noi nu ne pierdem cuvintele atunci când suntem în compania unor oameni noi și avem impresia că nu vom ști să facem față situației?
Oare câți dintre noi se simt defecți pentru că în copilărie ni s-a spus că nu suntem în stare de nimic?
Frica este cel mai răspândit și mai cameleonic sentiment. Este puternic și acaparator. Odată ce își îngroapă rădăcinile va fi tot mai greu de eliminat.
”Măștile fricii” este o carte tip cauză și efect. Un destin de aici sau de oriunde (mi-a plăcut tare mult faptul că acțiunea este atemporală și nu este precizată locația), frânt înainte de vreme, care va crește umbrit mereu de frică, de amintiri urâte și de coșmaruri. Oameni care vor privi cu suspiciune orice urmă de bunătate și de normalitate pentru că nu au fost învățați cu astfel de sentimente și care vor fi mereu în alertă așteptând ca totul să se năruie, să fie o minciună și ca altcineva să vină să le ia totul.
Crescuți în bătaie, în umilință, se vor simți mereu inadaptați, se vor simți tolerați și uneori, deși știu că nu este bine, vor căuta să provoace pe cel de lângă el, vor aștepta o palmă, palma aceea care i-ar asigura că sunt aici, că asta e normalitatea și că frumusețea vieții lor de la acel moment era doar un balon de săpun la fel de fragil ca și speranțele lor.
Camelia Cavadia m-a impresionat încă o dată prin impactul emoțional pe care îl au cărțile ei asupra mea, prin faptul că povestește atât de frumos niște evenimente tragice. Ce ciudat sună asta, nu? Dar știți cum e, de bine nu învață nimeni. Așa că poate, creionând toate faptele astea pe hârtie, martori muți și definitivi ai durerii, cineva va învăța ceva.
E tare grea această lecție, dar o dată predată va lăsa niște urme în sufletul fiecăruia. Eu am fost un copil care a primit bătaie din orice. Nu am fost mai deșteaptă, nici mai atentă. Am învățat bine pentru că mi-a plăcut mie. Bătaia doar m-a făcut fricoasă, timorată și dornică mereu de brațele mamei, dar nu de palme ci de îmbrățișări. Frica asta si-a întins vlăstarele și am devenit un copil timorat, un adolescent timid și mai apoi un adult uneori defect. Astăzi sunt mamă. A fost tare greu să lupt cu demonii din interior și să mă reconstruiesc eu ca om. Să am grijă să le fiu prietenă și nu tartor. Urăsc privirea în care se oglindește frica. Cu asta mă lupt întotdeauna. Pe asta nu o vreau. Știu cât de mult doare și cât de mult timp nu m-am simțit eu întreagă, fără lipsuri.
În cartea Cameliei facem cunoștință cu trei copii traumatizați sistematic de bătăile tatălui. O mamă supusă care încasa bătaie la rândul ei și care se supunea normelor și rigorilor vremii și gurii lumii. Nu intervenea atunci când copiii erau pedepsiți și bătuți crunt. Și ea fusese la rândul ei un copil abuzat, cumva i se inoculase ideea că așa era normal, poate. Ema, David și Sofia erau bătuți din orice și pentru orice. Copilăria le-a fost alcătuită din pumni, picioare și lovituri, din înjurături și ocare. Nu aveau semne pe corp de la jocurile copilăriei ci de la curelele date de tatăl lor. De aceea, cea mai mare bucurie a lor a simbolizat-o moartea tatălui. Se simțeau liberi. Dar oare puteau monștrii fricii să fie uciși peste noapte?
Ema se jucase cu libertatea ei. Gusta din tot ce îi fusese interzis și în căutarea dragostei de care dusese lipsă alesese un drum greșit. Își dăruia trupul oriunde și oricui, se îmbrăca provocator și era superficială. Îl întâlnește pe Victor, omul care o făcea să se deschidă și să poată povesti toate atrocitățile copilăriei. Viața ei se schimbă de atunci, dar Ema are impresia că anii trec și că viața ei se trăiește de una singură, independent de dorințele ei și de adevărata ”ea” care zăcea pe acolo, pe undeva. Ca un obiect împins de o forță prea puternică.
Nu îl iubea pe Victor, nu în adevăratul sens al cuvântului. Dar îi era bine jucând rolul de femeie casnică, de viitoare mamă, de femeie matură. Până când demonii ei ies la iveală, și în relația cu copiii ei Ema pune în joc cartea fricii și a regulilor multe. Sufoca personalitatea lor și le impunea dorințele ei. Nu îi bătea, dar îi domina.
Atitudinea ei și coșmarurile pe care le avea noapte de noapte sunt factorii ce îi amenință căsătoria și viața. E prea târziu să se mai facă bine? Frica este mai puternică?
După cum v-am spus, pentru mine cartea asta este de tip cauză și efect. Dacă îi întrebi pe părinții care își bat copiii dacă bătaia este bună îți vor răspunde, poate, că este ruptă din rai. Dacă ne întrebi pe noi, cei bătuți, îți vom spune că bătaia rupe bucăți de suflet si le aruncă în vânt.
Nu creșteți copiii în frică, pentru că vor fi adulți cu probleme. Să îi lăsați să greșească, se se bucure și să își definească singuri personalitatea. Veți avea copii unici.
Camelia, esti desăvârșită! Mă înclin.