Un an fără tine. Anul în care ar trebui să învăț cum să trăiesc fără tine. Sau cum ar trebui să mă obișnuiesc să nu mai caut numărul în agendă, cum să nu te mai caut cu privirea, cum să nu mai caut în mulțime fata cu lănțișorul cu inițiala C. Nu pot dormi. Nu pot. Te pierd iar și iar, în bucla asta a timpului. Și de fiecare dată, absolut de fiecare dată, simt cum o prăpastie fără fund se cască în sufletul meu. Se spune că soarele răsare și a doua zi. Și dacă e așa, atunci de ce mă simt mai întunecată ca niciodată? De ce umbrele iau cu asalt fiecare amintire, fiecare urmă de lumină pe care tu mi-ai lăsat-o? Și știi ce doare și mai tare? Vina. Pentru că eu am făcut asta. Și nu știu de unde să încep să mă iert. De fapt, nu cred că mă voi putea ierta vreodată. Trebuia să fiu eu în locul tău. Așa ar fi fost corect. 

Nu veți găsi fragmentul de mai sus în carte. Sunt doar câteva rânduri pe care le-am scris, dorind să sintetizez, așa cum m-am descurcat eu, suferința unei adolescente. Cara este inima acestei povești. Și nu doar pentru că este personajul central al romanului. Ea e rănită, suferă, se culpabilizează zi după zi. Exact așa cum spunem noi despre inimă. Îi dăm atribuții nefirești. E doar un organ, nu? Și atunci de ce simțim atâtea lucruri filtrate prin el? Se spune că poți trăi cu aproape toate sentimentele din lume. Dar nu poți trăi cu vina și cu dorul. Și Cara este sfâșiată de amândouă.

Un an fără tine
Un an fără tine

Un an fără tine – se va sfârși vreodată durerea?

Romanele young adult nu se numără printre poveștile pe care le caut foarte des. Să zicem că am cam depășit etapa fluturilor în stomac, a băiatului rău care face inima să pompeze mai repede et cetera (chiar puteți completa voi cu alte subiecte tip clișeu). Le aleg când sunt în perioada de trnziție dintre două cărți mai solicitante sau dacă descrierea mă convinge. În cazul de față, Un an fără tine m-a convins prin descriere, dar coperta a fost vinovata principală. Îmi place tare mult simplitatea ei, albastrul acesta reușind să îmi transmită o stare de calm. Am pus-o pe noptieră, conștientă fiind de faptul că nu o să stea prea mult în gașca „fetelor necitite”.

Nu o să vă mint. Nu o să găsiți o minunăție de poveste, cu nu știu câte scene din astea lacrimogene, încărcate de emoție. Nu veți întâlni vreun carusel al sentimentelor. Dar veți găsi o poveste caldă, în ciuda suferinței care răzbate din fiecare rând. Și veți găsi tineri măcinați de vină și de griji care nu le aparțin. Veți găsi oameni care știu să transforme o prietenie în cel mai minunat lucru posibil, iertare, izbăvire, dragoste și bunătate. Poate nu mereu vom ști să dăm glas luptelor noastre. Dar ar trebui să știm să alegem oamenii care să facă asta pentru noi. Oamenii capabili să identifice, să creadă și să rămână lângă noi.

 „… e mult mai ușor să te urăști decât să te ierți.”

Pierderea nu poate fi înlocuită. Dar există oameni care o pot îndulci

Am auzit dintotdeauna că nimeni nu este de neînlocuit. Eu nu cred asta. Oamenii nu sunt pioni, nu îi poți așeza în locul în care a stat altcineva. Cred că fiecare om merită locul lui, rostul lui, atenția lui. Și cred că ideea asta se desprinde și din acest roman. Cara și-a pierdut cea mai bună prietenă. G. (nu îi voi spune pe nume, nu m-ar ierta pentru asta) a murit chiar în noaptea Ajunului Anului Nou. Ceea ce ar fi trebuit să fie începutul unui an glorios s-a transformat în începutul unui an de coșmar. Rănită fizic și devastată sufletește, Cara petrece ceva timp, împinsă de mama ei, în spital. Nu i-au fost de ajutor nici discuțiile de la psiholog, nici încurajările celor apropiați. Cara era măcinată de vină și nu putea face față acestui sentiment. Era ceva legat de noaptea aceea, ceva ce nu spusese nimănui.

Ca o ultimă încercare, Cara este trimisă la o școală specială, în Elveția. Ea se simte îndepărtată, abandonată și mai temătoare ca niciodată. Cum ar fi putut să găsească aici calea spre vindecare? Cum ar fi putut să nu o mai sune pe G. doar pentru a-i auzi vocea înregistrată pe robotul telefonului? Poate doar descoperind alte povești, la fel de dureroase ca ale ei. Poate doar învățând să facă pași mici către sine și către alții. Nu este o cale ușoară, dar este un început. Și orice pas contează. Atâta timp cât te duce un pic mai departe decât ai fost ieri.

Un an fără tine – o lecție pentru fiecare

Așa cum am spus, Un an fără tine nu este o poveste intensă, plină de emoții sau trăiri. Nu sondează nu știu ce adâncimi și nu îți oferă nu știu câte perspective. Dar te prinde povestea. Te împrietenești cu Cara și vrei să o știi bine. Te identifici cu ea, mie mi s-a întâmplat, și întorci pagină după pagină. Mi-a plăcut povestea. E potrivită pentru toți cei care s-au simțit debusolați. Un an fără tine poate fi o lecție pentru fiecare.

Un an fără tine a apărut la Corinteens și poate fi cumpărat de aici.

AUTOR(I): NINA DE PASS

TIP COPERTĂ:SOFTCOVER

EDITURA:CORINT

AN APARIȚIE:2020

NUMĂR PAGINI:352

TRADUCERE:PAVEL CAZACU

1 COMENTARIU

  1. “pierderea nu poate fi înlocuită. Dar există oaneni ce o pot înlocui”
    Bună afirmație !

    Sunt oameni speciali care ajută mult și trebuie prețuiți..

    Numai bine îți doresc, Anca !

Lasă un răspuns