Enigma camerei 622 – Joël Dicker, recenzie

Enigma camerei 622 ni-l readuce în atenție pe talentatul scriitor Joël Dicker. Nu știu în ce stare vă va găsi pe voi, dar eu am rămas din nou cu un gust amar în ceea ce îl privește pe Dicker. M-a cucerit cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, m-a supărat un pic cu Dispariția lui Stephanie Mailer și a continuat la fel și cu romanul de față.

Nu știu de ce și-a distorsionat atât de mult stilul de scriere, dar i-aș sugera, exact așa cum am mai făcut-o și cu alte ocazii, să nu mai construiască atâtea labirinturi și hățișuri. Iubesc romanele solicitante, anchetele lungi, pistele false și planurile narative înșelătoare și ademenitoare. Dicker le construiește, dar eșuează la capitolul asamblare. Din păcate, povestea și-a pierdut din farmec pe parcurs și am ajuns pe la jumătatea ei confuză și cu sufletul îngreunat.

Enigma camerei 622 – cursa către președinția băncii

Dicker te ademenșete în jocul puterii, te provoacă să fii suspicios și atent la fiecare personaj. Cu fiecare apariție, cu fiecare rând, acțiunea devine și mai amplă și mai apăsătoare. Dincolo de comploturi, de jocurile puterii și de polițe de plătit, mi-a plăcut faptul că autorul a devenit chiar el personaj în propria carte. M-a emoționat legătura dintre el și editorul său și nevoia lui de a-i aduce acestuia un ultim omagiu. Aceasta a cam fost singura parte din carte hrănită cu emoții și sensibilitate. În rest, am primit accesul către o lume dominată de minciuni, curse, aspirații și orgolii.

„Ca în toate romanele lui Joël Dicker, intriga te prinde încă de la primele rânduri. Pe parcursul anchetei bogate în lovituri de teatru, aștepți înfrigurat să afli identitatea victimei, numele ucigașului și, mai ales, motivele.” – Cosmopolitan

Părăsit, îndurerat și confuz, Dicker se refugiază în Elveția, la un hotel ales random, pentru a-și găsi liniștea și pentru a lucra la o nouă carte. Autorii găsesc subiecte interesante peste tot, inspirația le înlesnește procesul de creație. Dar tot au nevoie de legături, de piste și mărturii.

Habar nu avea el că va fi aruncat într-o enigmă alimentată de supoziții, minciuni și agenții secrete.

De la dragoste la crimă

Întotdeauna mi-au plăcut autorii care știu să spună o poveste bună. Și i-am adorat pe cei care au alternat planurile narative. Prezentul este mai bine înțeles dacă ni se permite accesul către trecut. Înțelegi prezentul dacă îi cunoști trecutul, spunea cineva. Joel Dicker ne-a permis accesul către trecutul personajelor, dar a făcut-o într-un mod amețitor, obsedant, îndepărtat…prea îndepărtat.

Trebuia să fiu atentă la cronologia evenimentelor. Ar trebui să menționez aici că am fost nevoită să notez câteva pe o foaie de hârtie. Pentru că nici autorul nu ne dezvăluie evenimentele în ordinea desfășurării lor. Ne aruncă în vâltoarea evenimentelor, în copilăria personajelor, în ani pe care nu i-am considerat importanți pentru poveste. Și toate astea pentru a ne ajuta să descifrăm enigma crimei din camera 622.

„Capitolele defilează rapid, ca episoadele dintr-un serial, ritmate de dialoguri viguroase, scene vizuale clare sau difuze. Legături secrete, întâlniri ratate, lovituri de teatru, înșelătorii și vieți paralele… Melodrama se transformă în thriller. Cititorul este, pe rând, păcălit, hărțuit și captivat.” – Figaro

Orgolii și aspirații

În hotelul ales pentru a se liniști, Joel Dicker este cazat în camera 621 bis. Cu atenția atât de specifică oamenilor curioși și scriitorilor, observă imediat că nu exista camera 622. I se spune că acest aspect se datorează unei erori de numerotare a camerelor și că proprietarul hotelului a ales să păstreze ordinea aceasta pentru a adânci misterul și pentru a atrage și alți curioși.

Dar vecina de cameră a autorului, o anume Scarlett cu o inimă la fel de rănită ca a lui, află că numărul camerei fusese înlăturat din cauza crimei oribile care fusese comisă acolo. Pentru a nu atrage ghinionul și pentru a nu rămâne fără clienți, cei din conducerea hotelului tăinuiau foarte bine această întâmplare. Bine că existau ziare vechi și oameni care doreau să spună tot ce știau.

„Dicker dă dovadă de o plăcere profundă și intensă de a scrie, care înflorește peste tot. O malițiozitate subliminală aruncă sclipiri asupra întregului ansamblu și învăluie unele dintre personaje.” – Le Parisien

Așa suntem noi purtați de nas pe urmele lui Macaire Ebezner și a dorinței lui de a conduce banca familiei Ebezner. Din nefericire, banca nu se mai moștenea din tată în fiu și el era obligat să își demonstreze abilitățile.

La prima vedere, Macaire este un personaj demn de comediile lui Caragiale. Nesigur, ușor de dus cu preșul, păcălit de consoartă. Pe scurt: marioneta perfectă. Numai că Macaire ne păcălește cu zâmbetul pe buze. E capabil de lovituri sub centură, de strategii și de capcane mortale. Nu degeaba fusese el recrutat în agenția secretă P-30.

Amantlâcuri, vieți paralele și polițe vechi

Macaire dorește președinția băncii, soția lui îl dorește pe Lev Levovitch – principalul oponent al lui Macaire, iar Sinior Tarnogol dorește ca lucrurile să se așeze conform planurilor sale. Un cerc vicios alimentat de minciuni, sfori bine trase și fraude bancare. Lupta pentru putere poate naște monștri. Sau criminali.

Cine fusese omorât și care fusese cauza? Aproape că își pierd aceste întrebări din putere. Sunt multe dezvăluiri, multe planuri secundare care înfloresc în umbra celor dominante. Personajele par angrenate într-o luptă de un păpușar diabolic. Nu mai poți discerne adevărul de minciună, ți se pare că personajele au făcut compromis după compromis pentru a ajunge pe locul călduț de acum.

Enigma camerei 622 – crime, bancheri și agenți secreți –

Lucrurile nu se detensionează până la ultimul rând. Aproape că mă simțeam ca păcăliciul din cărți și nu m-ar fi mirat să mai apară vreo mărturisire în ultimul paragraf. Din păcate, i-am oferit doar trei stele cărții și asta numai pentru că am fost confuză, depășită de amestecul ăsta continuu de planuri și personaje. Cred că trebuia mai multă ordine, mai puține informații inutile și o transparență mai clară a evenimentelor.

Am ajuns obosită la final, nici nu mă mai interesa să aflu cine și de ce. Eram obosită, apăsată de atâtea evenimente și detalii. Nu vreau să cred că aceasta a fost ultima întâlnire cu autorul. Cred că vreau să îi mai dau o șansă. Poate a fost de vină numai starea mea. Sau încăpățânarea de a o duce la capăt deși știam că nu rezonez cu ea în momentul acela.

Enigma camerei 622 a apărut la Editura Trei și poate fi cumpărat de aici. 

Autor: Joël Dicker

Nr. de pagini: 624