Recenzie: Oamenii fericiți citesc și beau cafea – Agnes Martin Lugand

După „Îmi pare rău sunt așteptată” aveam nevoie de încă o carte semnată de Agnes Martin-Lugand. Trebuia să înțeleg dacă nu cumva am plecat cu vreo preconcepție la drum sau dacă nu cumva am fost prea dură cu acest roman. Consider că nu.

Oamenii fericiți citesc și beau cafea – un titlu ales mai ales pentru impact, din punctul meu de vedere, este o carte care să te relaxeze. În ciuda subiectului sensibil, nu am plâns, nu am bătut din picioare. Da, e un subiect sensibil, este o carte tristă pe alocuri, dar mi-ar fi plăcut să simt mult mai mult latura psihologică a acestui subiect mai ales având în vedere meseria autoarei.

Dacă mă întrebați pe mine, aș fi ales titlul acesta dacă acțiunea avea loc preponderent în cadrul cafenelei. Bun, am înțeles că aici a avut ea sclipirea și că viața ei s-a schimbat, dar nu m-a convins la sfârșitul volumului doi de dragostea ei pentru cafenea și conceptul Oamenii... Dacă tot suntem la capitolul întrebări, m-aș fi legat cumva de țigări în cadrul titlului. Da, știu că nu e un obicei sănătos, dar la cât de multe țigări și pauze pentru fumat a avut Diane…..

Am văzut-o pe Diane în fazele acelea specifice pierderii cuiva. Negarea și izolarea, furia, tocmeala, depresia și acceptarea…prin toate am văzut-o trecând pe Diane chiar dacă autoarea a fost cam zgârcită când a venit vorba de cuvinte și detalii. M-a convins durerea ei, dar nu mi-a plăcut modul în care este brodată povestea.

Pentru cei care nu au citit romanul (cred că vorbim despre un număr redus de persoane) vă spun pe scurt: Diane își pierde soțul și fiica într-un accident de mașină. Este o durere greu de suportat și durerea se manifestă diferit în fiecare dintre noi. După ce refuză inițial să meargă la înmormântare, de parcă pierderea lor nu ar fi fost reală dacă nu i-ar fi văzut acolo, pe ultimul drum; Diane este convinsă de părinții săi să fie prezentă la funeralii dar nu mai revine la cimitir după aia.

Un an mai târziu o găsim pe Diane îmbrăcată în hainele soțului său, izolată în apartamentul lor, purtând parfumul lui Colin și șamponându-și părul cu șamponul de căpșuni al fiicei sale. Trăia înconjurată de amintirile cu ei așteptând mereu o viață și o rutină de care nu va mai avea parte.

Părinții săi se distanțează de ea și singurul prieten căruia îi tolerează prezența este Felix, omul care avea un munte de răbdare cu ea, omul care o mai alimenta și îi mai curăța apartamentul.

Sătul și el de negarea ei, Felix îi propune o mini-vacanță departe de tot ce însemnase viața ei. Conștientă de faptul că nu îi va putea suporta cicălelile permanent, Diane ia cea mai importantă decizie a vieții sale: va pleca în Irlanda de una singură. Aici își va repune viața pe picioare și va încerca să meargă mai departe cu pierderile celor doi.

Aici, altă buba mare. Mi s-a părut extrem de puerilă odată ajunsă în Irlanda. Deși se pune accent pe prietenia ei cu proprietarii de la care închiriase casa, eu nu am simțit prietenia lor. Peste tot, una-două, poc se închide ușa sau se merge la bar pentru a se îmbăta. Aș fi vrut mai mult accent pe relațiile sociale, mai multă maturitate și mai multă stimă de sine. Am înțeles că a suferit, am văzut că era declarată de părinții ei ca fiind o persoană ce nu era capabilă să se descurce, dar durerea asta plus dorința de a-i demonstra soțului ei ceva sau de a-l face mândru, ar fi trebuit să fie mai puternice decât ea.

Vecinul ei enervant nu este mai presus de ea. Sunt numeroase aspecte pe-acolo ce pe mine nu mă conving deloc. Ba era Edward un tip matur, ba nu era. A lipsit ceva, nu știu ce și parol! la început chiar eram optimistă. Mi-a plăcut cartea dar nu m-a impresionat foarte tare, pe mine, marea iubitoare de cărți triste. Aș fi așteptat să plâng de să-mi sară cămașa pe mine. Nu a fost să fie!

Acum voi cei ce ați rezonat cu autoarea, personajul, să nu dați cu pietre în mine! Volumul doi mi-a plăcut cu 0.5 mai mult! 🙂