Mai înalt decât cerul a ajuns la mine zilele trecute. Nu o să mire pe nimeni faptul că am început să citesc romanul de cum l-am primit. Fără să-l așez pe rafturi, fără să-l potrivesc lângă celelalte povești scrise de Virginie Grimaldi. L-am strâns la piept de parcă eram cunoștințe vechi, cu amintiri comune, care nu se mai întâlniseră de ceva vreme.
Nu știam ce poveste mi-a pregătit Virginie Grimaldi. Dar știam cât de mult se bucură sufletul meu pentru această traducere. Cât de mult a tânjit după ea, după farmecul pe care autoarea îl împletește, îl strecoară și îl lipește de dinamica poveștilor, de personajele pe care alege să ni le înfățișeze în toată simplitatea și frumusețea lor.
„Grimaldi reuşeşte din nou aceeaşi magie. Din evenimentele dureroase ale vieţii ei, scriitoarea extrage un material omenesc şi universal care emoţionează fără greş.“ TÉLÉ 7 JOURS
Cred că am mai spus de câteva ori asta, dar tot simt nevoia să o mai scriu o dată: poveștile lui Virginie Grimaldi asta au în plus. Felul în care te fac să te apropii de oameni. Pentru că personajele ei nu vin să impresioneze. Nu vin să epateze. Vin să existe. Cu bagajele lor. Cu rănile lor. Cu acele lucruri pe care le spun prea rar sau deloc. Cu acele momente în care nu știu exact încotro merg, dar continuă să pășească înainte. Cu momentele lor de vulnerabilitate, cu clipele lor de confuzie. Cu alegerile lor care par atât de firești, atât de naturale. Toate încununate de stilul de scriere al autoarei. Stil care nu știrbește deloc frumusețea poveștilor. Ci o completează perfect. O întregește.
Mai înalt decât cerul – întâlniri care schimbă tot
O să vă mai fac o mărturisire. Nu a devenit Mai înalt decât cerul povestea mea preferată. Am altele în buzunarul de la piept al sufletului. Dar, pentru că este vorba de ea și pentru că am regăsit crâmpeie de speranță și de bine printre rânduri, am preferat să rămân subiectivă. Și îmi asum. Însă vreau și să precizez că am simțit povestea asta ca fiind cea mai personală de până acum. Nu pentru mine. Ci pentru autoare.
I-am simțit nesiguranța, teama și prudența în stratul cu care a învelit povestea. Și cred că a făcut asta doar pentru a nu se oferi complet pe tavă. Pentru a nu-și deschide sufletul complet, pentru a nu ne lăsa da privim înăuntru, sondând nemiloși amintirile, dragostea, micile regrete sau marile iertări. Se prea poate să mă înșel. Și aceasta să fie doar percepția mea. Însă am simțit permanent că pășește pe o gheață subțire. Că înaintează cu grijă, fără să se aventureze în anumite zone.
„Virginie Grimaldi reuşeşte să surprindă acele clipe trecătoare în care viaţa se invită acolo unde nu o mai aşteptai, în care râsul ţâşneşte printre lacrimi.“ BIBA MAGAZINE
Mai înalt decât cerul – pierderi și regăsiri
„S-a înălțat un zid între lume și mine, am devenit insensibilă la tristețea, la durerea celorlalți, am deja prea mult de lucru cu a mea. Dar mă emoționează o rază de soare care pătrunde printr-o picătură de rouă sau o vorbă prietenoasă a unei casiere.”
Elsa a rămas fără tată. Nu o să spun că l-a pierdut. Pentru că sunt sigură că asta nu i s-ar fi întâmplat niciodată ei. Nu l-ar fi rătăcit pe undeva, nu l-ar fi uitat la coada unei cafenele, nu l-ar fi așezat într-o cameră îndepărtată. Tatăl Elsei a murit. Iar ea a rămas să înfrunte singură valul de regrete, dorul, amintirile, posibilitățile rămase fără răspuns, lipsa lui. Telefonul nu-i mai sună, tata nu-i mai bate pe nepusă masă la ușă.
Doliul este impactul care o lasă pe Elsa aproape fără suflare. Este mamă la rândul ei, așa că viața nu-i permite să uite asta. Să spunem doar că o lasă să plutească în derivă în timp ce îi pune un bolovan uriaș pe piept. Își ia concediu de la serviciu și acceptă să meargă la psihiatru. Știe că are nevoie de ajutor pentru a accepta moartea tatălui său, pentru a prețui mai mult ce are decât ce și-ar fi dorit să aibă.
Mai înalt decât cerul – scântei și curaj
Mi-a plăcut mult modul delicios în care autoarea a ales să îl introducă pe psihiatru în poveste. Deși știm că Elsa vine în cabinetul lui, întâlnirile lor nu sunt deloc „tipice”. Nu citim, nu auzim niciodată replicile acestuia. Ci doar știm că este acolo. Poate de aceea m-am și imaginat de câteva ori pe scaun, în locul lui. Întrebând, căutând, interpretând mărturisirile Elsei.
Aici, în sala de așteptare a psihiatrului, Elsa îl întâlnește pe Vincent, un alt pacient în căutare de răspunsuri și vindecare. Prima lor întâlnire nu este una tocmai reușită. Elsei nu reușește nimeni să-i pătrundă zidul gros și negru al doliului. Iar Vincent, atunci când nu scrie, plutește continuu pe apele plângerii de sine.
Cei doi se împrietenesc treptat și drumurile lor se vor intersecta de câteva ori, fiecare aducând ceva în plus în viața celuilalt sau deschizându-i un pic mai larg ochii. Nu șterg durerea. Nu repară trecutul. Dar fac loc. Pentru un gând mai blând. Pentru o respirație mai ușoară. Pentru o zi în care dorul nu mai apasă chiar atât de tare.
Nu sunt eroi. Nu sunt oameni care au toate răspunsurile. Sunt oameni care încearcă. Care cad. Care se ridică. Care învață, pas cu pas, să își ducă mai departe povestea. Și să iubească.
Mai înalt decât cerul – întâlniri și oameni care rămân
Devine totul previzibil? Da. M-a deranjat? Deloc. Mi-ar plăcea să văd mai des oameni lumină și povești care îmbrățișează, care vindecă. Mi-am alinat puțin dorul de poveștile autoarei, dar simt deja cum dau muguri pe vlăstarele altui dor. Virginie Grimaldi e slăbiciunea mea, nu mă judecați. ❤️
Mai înalt decât cerul a apărut la editura Univers și poate fi achiziționat de aici.
Autor Virginie Grimaldi
Traducător Alina Hlinski
Informații: coperta broșată, 272 pag
