Pictorul de suflete vă așteaptă pe Libris, așa cum m-a așteptat și pe mine. De data asta, din păcate, Ildefonso Falcones nu a avut pensulele potrivite pentru sufletul meu. Obișnuită cu poveștile sale mărețe, complicate și pline de substanță, m-am aruncat cu sufletul dezgolit în fața acestei povești. Eram sigură că vor fi pictate pe el emoții, trăiri și sentimente intense: arse, măcinate, întoarse pe dos. Numai că, spre nefericirea mea, pictorul lui Falcones a pictat în culori prea sumbre, prea încărcate de erotism, vulgaritate și replici nepotrivite.
Catedrala mării, romanul care mi-a predat lecții de istorie, bunătate și curaj, rămâne cel de referință; piatra mea de temelie și de hotar. Dacă vreți să vă îmbogățiți cultural și sunteți atrași de toate curentele din pictură și arhitectură, vă asigur că veți găsi și aici suficiente informații valoroase și interesante. Numai că, deodată ce este descărnat acest schelet „intelectual”, povestea din Pictorul de suflete rămâne una cu gust de telenovelă, tăvăliri grăbite și amantlâcuri.
Pictorul de suflete – prea multe vorbe, prea puțin sens
Mi-e foarte greu să vă scriu aceste gânduri despre scriitura lui Falcones. Nu am crezut că voi fi vreodată nevoită să o fac. Dar știți că vă spun exact așa cum simt, cum înțeleg și cum cred. Fără studii de specialitate și fără pretenții de atotștiutor. Eu am un singur filtru: sufletul. Și acesta s-a simțit încărcat, sedus, mințit, abandonat, greoi.
Am citit nota autorului de la începutul cărții, notă în care mărturisește publicului său că a început să scrie această carte plin de sănătate și a încheiat-o suferind, afectat teribil de o boală cruntă. Deși o să pară dureros și tăios ce voi spune acum – și cer scuze tuturor – preferam să facă povestea mai scurtă și să nu se chinuie atât. Am avut impresia că reia la nesfârșit diferendele dintre anarhiști și creștini, dintre o biserică și o alta. Înjurături, blesteme, cuvinte grele, greve care nu ajung la niciun rezultat, încercări care par decât sforțări inutile ale unui popor măcinat de sărăcie. Nu știu, parcă a mers în prea multe direcții fără să acopere toate plajele și să își mulțumească cititorii.
Am simțit iubirea lui pentru Barcelona, se simte clocotind sângele latin, dar scheletul pe care își țese povestea este cel al legăturii dintre Emma și Dalmau, doi tineri săraci, cu visuri mărețe. Ildefonso Falcones a subliniat la un moment dat în această poveste statutul femeilor din vremea aceea. Dar, dacă a vrut să arate că nu existau procese împotriva violatorilor și că Barcelona era tărâmul agresiunilor sexuale, nu ar fi trebuit să le pună pe femei în poziția asta extrem de nefericită. Toate își oferă serviciile sexuale, toate își doresc să fie mângâiate și să mângâie, asta ca să mă exprim elegant.
Dalmau – o viață de chin
Dincolo de nemulțumirile mele, povestea lui Dalmau și a Emmei nu este rea. Și ar fi fost suficientă fără toate acele înflorituri. Da, nu ar mai fi fost stilul poveștilor sale, dar ar fi fost mai ușor de digerat, de urmărit. Dalmau este fiul unei familii sărace. Tatăl murise pentru crezul său, fratele mai mai mare urmărește aceleași idealuri și sora lui pare să-și dorească aceleași lucruri de la viață.
Dalmau știa de greutățile din familia sa. Mama lui muncea ore în șir, aplecată peste mașina de cusut, pentru câțiva bănuți. Știa că societatea din jur nu era împărțită în cel mai echilibrat și mai corect mod cu putință. Dar gândurile sale se îndreptau spre cele mai importante lucruri din viața: creația și relația cu Emma, femeia pe care o iubea dincolo de limite. Dalmau joacă (în primele pagini) rolul visătorului, al celui capabil să trăiască superficial lumea, îmbătat de creație și aprecieri.
Cumva, datorită talentului și muncii sale în atelierul lui Manuel Bello, Dalmau ajunge să fie prins la mijloc între ceea ce își dorește de la viață și credințele familiei sale. Indiferent de talentul său, Dalmau nu are toate ușile deschise. Era greu pentru un băiat atât de sărac, cunoscut pentru pornirile anarhiste ale familiei, să pătrundă în înalta societate, să stea la masă cu cei care decideau mersul lumii. Și nici el nu face lucrurile mai ușoare. Este impulsiv, se lasă manipulat în alte momente și lasă impresia că este extrem de nechibzuit, mereu apăsând pedale și călcând pe marginile ascuțite și periculoase ale prăpastiilor căscate de alții.
Pictorul de suflete – o lectură solicitantă
Pictorul de suflete este, fără doar și poate, o lectură solicitantă. Eu m-am luptat cu mine pentru a duce lectura la capăt. Și am făcut-o numai pentru că am vrut un deznodământ pentru toată această încrengătură de situații și tensiuni. Și pentru că nu am vrut să simt gustul amar al trădării, Ildefonso Falcones a avut grija altă dată să își lase amprenta asupra sufletului meu. Acum nu a știut să aleagă tonurile potrivite, nici pânza, nici galeria. Îl iert. Mai are multe de spus, sunt convinsă.
„Trebuie să ai grijă… ca niciunul dintre acești burghezi să nu-ți amăgească propriul suflet.”
Așa cum am spus, per total, povestea nu este rea. Doar că este greoi tot modul ăsta de „du-te, vino”, „nu te vreau, dar nu te las”. Plus că, deși nu sunt o persoană pudică, replicile au fost prea grele, prea vulgare.
Pictorul de suflete – Ildefonso Falcones – vă așteaptă pe Libris. Și eu vă aștept părerea. ❤️
Categoria: Literatura Universala
Autor: Ildefonso Falcones
Editura: RAO
Nr. pagini: 688
Colectie: Biblioteca Rao
Editie: Necartonata
An aparitie: 2022
Titlu Original: El pintor de almas