Povestea slujitoarei – Margaret Atwood, recenzie

Povestea slujitoarei este un roman inteligent. Din orice unghi privești, romanul te surprinde. Chiar dacă subiectul romanului a mai apărut și în alte povești, scrise de alți autori, Margaret Atwood reușește să păstreze nota de originalitate pe care o insuflă tuturor romanelor sale. Am citit și Alias Grace, acum câțiva ani. Și nu mă dumirisem prea bine de stilul autoarei. Mie mi se pare scorțoasă în exprimare, calculată, fermă. Și în Povestea slujitoarei rămâne la fel. Nu amestecă emoțiile, trăirile pline de chestii sensibile și siropoase. Le dă atâta emoție personajelor sale cât să rămână autentice, verticale și cât mai aproape de tiparul pe care sunt sigură că autoarea îl construiește cu multă atenție în prealabil.

Despre Povestea slujitoarei s-au scris atât de multe, mai ales că ecranizarea romanului, din câte am înțeles, este foarte reușită. Știți că eu funcționez pe modul invers. Mă feresc de cărțile foarte populare. Nu mereu imi iese, trebuie să recunosc. Povestea slujitoarei mi-a plăcut, dar nu atât de mult pe cât am sperat. Da, am remarcat inteligența cu care este scris, am apreciat simplitatea cu care și-a expus ideile, în ciuda complexității romanului. Dar nu știu dacă a fost chiar pentru mine. Sau poate că mi-aș fi dorit să primesc mai multe detalii despre tranziție, despre modul de organizare.

Povestea slujitoarei – o distopie sumbră și un roman răscolitor

„Mi-aș fi dorit ca povestea asta să fie diferită. Mi-aș fi dorit să fie mai rafinată. Mi-aș fi dorit să mă arate într-o lumină mai bună – dacă nu mai fericită, cel puțin mai activă, nu atât de ezitantă. Mi-aș fi dorit să fie despre dragoste sau despre revelații bruște, cruciale în viața unui om.

Îmi pare rău că e atât de multă durere în această poveste.”

După ce am citit Povestea slujitoarei, am înțeles de ce prietenii mei îmi spuneau că Vox seamănă atât de mult cu romanul lui Atwood. Îngrădirea libertății. Un concept despre care nu putem vorbi noi. Nu l-am putea cuprinde vreodată cu mintea. Mai ales când avem atâtea libertăți și privilegii. Da, am experimentat câte puuțin anul acesta, sub starea de urgență decretată de autorități. Dar faptul că a trebuit să circulăm între anumite ore sau cu declarații la purtător nu se apropie de ceea ce trăiesc femeile din romanul lui Atwood.

Societatea toată este regândită și femeile sunt singurele care au de suferit. Nu o putem acuza de feminism pe Margaret Atwood. Ea se inspiră din regulile Vechiului Testament și își numește locurile și lucrurile inspirându-se tot de acolo. Societatea normală, cea pe care o știm și noi, cu libertățile, viciile, frumusețea și păcatele ei, nu mai există. Femeile sunt concediate, orice drept le este anulat. Nu este o preluare a puterii calmă. Este sângeroasă, hrănită de preconcepțiile pe care omenirea și le însușește mereu cu rapiditate. Din motive rasiale, religioase sau doar machiste, cei din noua putere reușesc să minimalizeze importanța femeii și să preia frâiele unei lumi gata oricând pentru supunere.

O lume reorganizată, familii distruse

„Pentru generațiile care vor veni, va fi mult mai bine. Femeile vor trăi împreună în armonie, ca o mare familie. Le veți fi ca niște fiice, iar când populația va ajunge la nivelul dorit, nu va mai fi nevoie să vă transferăm de la o casă la alta, pentru că vor fi destule pentru toată lumea. Femeile unite pentru un scop comun! Ajutându-se una pe alta, în timp ce înaintează împreună pe calea vieții, fiecare îndeplinindu-și sarcina care i-a fost încredințată. Fiicele voastre vor avea o mai mare libertate.”

Gospodăriile erau conduse de comandanți. Iar când ei aveau nevoie de moștenitori și soțiile lor nu le puteau oferi unul, apelau la slujitoare. În prealabil, femeile fuseseră instruite de Mătuși, femeile responsabile cu spălarea gândurilor și insuflarea noilor credințe. Existau diferite categorii de femei, fiecare cu gradul ei de importanță. Le recunoșteai după veștminte. Pentru că alt mod de „comunicare” nu exista. Totul era raționalizat, chiar și gândurile ar fi trebuit să fie, și vorbele se învârteau doar în jurul slavei celui de sus.

„Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și gândurile trebuie raționalizate. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută.”

Povestea slujitoarei – așa arată viitorul?

Offred, cea care rămâne piea centrală a acestui volum, a fost cândva o femeie normală. A fost nevoită să dea viața cu soțul ei pe traiul în slujba comandantului. Amintirile cu fiica ei au fost înlocuite cu povețele mătușii Lydia. Hainele pe care Galaadul întreg le condamna au fost înlocuite cu straie roșii, lungi și fără formă, cu aripioarele albe care nu permiteau priviri în stânga sau în dreapta. Ochelari de cal, eu așa le-am numit. Metode prin care cei nou sosiți la putere doreau ca oameni să rămână îndoctrinați, înveninați și îndobitociți.

Aș fi vrut să îmi placă mai mult. Poate modul dezlânat în care autoarea a ales să spună povestea a fost cel care m-a debusolat complet. Era Moira sau nu era? Când se întâmplase acest lucru? Cum s-a ajuns aici? Întrebările astea au tot roit în mintea mea și am avut o ușoară stare de disconfort pe toată durata lecturii. Nu renunț la universul lui Atwood, mai ales că am și Testamentele acasă. Doar că am nevoie de puțină pauză.

Vouă v-a plăcut?

Povestea slujitoarei a apărut la Editura Paladin și poate fi cumpărată de aici.