Ziua 1 – Abigail Dean, va fi disponibilă în curând pentru publicul larg. Până atunci, prietenii de la Crime Scene Press ne oferă un fragment în avanpremieră:
„ Ziua 2
Trent
În dimineața de după Masacrul de la Stonesmere, a mers pe jos trei kilometri până la serviciu, pe o ploaie torențială de vară. Dincolo de vale, ceața despărțea oceanul. Trent lucra la centrul de agrement de pe plajă, unde vindea ochelari de protecție și își cerea scuze clienților. Centrul de agrement folosea una dintre cele mai proaste aplicații pe care le întâlnise Trent vreodată. Își petrecuse ore întregi din viață recuperând abonamente pierdute, corectând rezervări, anulând înscrierile copiilor la gimnastică acvatică geriatrică. Îi propusese o dată managerului lui flegmatic o nouă interfață – ceva ce ar fi creat el însuși, se oferise singur, fără să ceară o mărire de salariu -, dar centrul de agrement era deținut de un lanț, iar îmbunătățirea aplicației, i-a explicat managerul, nu era o opțiune.
A dat colțul spre Lumea contrabandiștilor. În dimineața asta nu era coadă. Ploaia se scurgea din barba manechinului pirat. Ceața plutea de-a lungul zidurilor castelului. Se plimbase îndelung făcând speculații în legătură cu avantajele strategice ale castelului, despre locul unde trebuie să fi fost șanțul. Crăciunul trecut, mama lui îi cumpărase un volum intitulat Castelele Angliei, iar Tim pufnise în Buck’s Fizz-ul lui. Nu era un om al istoriei, nu – era un om al viitorului.
Dintre ușile glisante au țâșnit căldură și miros de clor. Un abur umed plutea în recepție. Lucra la birou cu o absolventă, Ashley, care își petrecea majoritatea timpului trimițând CV-uri pentru locuri de muncă mai bune de pe computerul centrului de agrement. A ridicat mâna când el a intrat, dar zâmbetul îi era superficial. S-a uitat la televizorul atârnat deasupra turnicheților și a clătinat din cap.
– Doamne, a spus ea. Îți vine să crezi?
În fiecare dimineață Trent trebuia să actualizeze tăblița cu urări de bun-venit. Devenise cunoscut pentru asta, pentru ilustrațiile tematice despre o anumită sărbătoare sau promoție. Astăzi desenase o replică aproximativă a lacului de la Stonesmere. Ashley a trebuit să caute imagini ca el să poată surprinde modul în care dealurile se ridicau din apă. Trent a scris Sunteți în gândurile noastre cu același font imaculat pe care clienții începuseră să-l recunoască. După o jumătate de oră, îndurerat de banalitatea lucrării, a șters totul. La televizor, un prezentator conducea obiectivul camerei pe străzile orașului. Căuta pe cineva, bănuia Trent, pe care să-l intervieveze.
– Te-ai gândit vreodată ce ai face dacă s-ar întâmpla așa ceva? a întrebat Ashley. Ca în Stonesmere? Să zicem că ar intra chiar acum cu o armă, și a arătat spre ușile glisante.
– Tot timpul, a spus Trent.
– Și eu.
– Deci, care e planul tău?
– Depinde, nu? a răspuns ea. Depinde de clădire. Depinde dacă ești în câmp deschis sau dacă ai ocazia să te ascunzi. Depinde unde sunt ieșirile.
– N-ai face pe mortul?
– La naiba, nu. Băieții ăștia verifică totul pe urmă, ca să fie siguri. Nu merge. Aș încerca s-o tulesc pe la o ieșire, dacă aș putea. Totuși, în Stonesmere n-a prea ajutat. Am citit că a încuiat ușile. Pe internet deja sunt niște chestii destul de razna.
– Când eram mic și nu puteam să adorm, a început Trent, mă prefăceam că sunt împușcat. Sau bătut, sau ceva. Mă prefăceam că mă scufund în senzație, știi? Întotdeauna mergea.
Mai exact, se prefăcea că era tatăl lui. Se întindea pe cea mai recent cumpărată saltea ieftină și evoca scena exactă, o scenă imaginată cu atâta fidelitate, încât părea aievea. Tatăl lui era pe o alee blocată care avusese cândva o ieșire. Era acoperit cu un strat subțire de praf. Clădirile se aplecau amețitor peste el, strângându-se să privească scena. Cerul era de un albastru strălucitor, batjocoritor. Soarele ardea fără să se vadă. Deasupra lui erau graffiti în limbi pe care nu le înțelegea. Stătea întins pe spate, cu capul sprijinit de un perete, de parcă ar fi citit în pat.
– E ultimul lucru pe care ar trebui să-l faci, a spus Ashley. Dacă ai fi împușcat, vreau să zic.
L-a studiat dezaprobator pe deasupra biroului.
– Ar trebui să faci tot ce poți ca să încerci să rămâi treaz, a adăugat.
La 500 de kilometri de Stonesmere, oamenii încă înotau. Jumătate din dimineață și-a petrecut-o explicându-i unei mame tot programul cursurilor pentru copii, iar pe cealaltă reparând o bancă stricată de grupul de elevi veniți cu o zi în urmă, într-un acces de anarhie dinaintea vacanței. Când s-a făcut ora prânzului, se ținuse departe de televizor timp de patru ceasuri. A mâncat un sendviș de la automat și s-a întâlnit cu Ashley la birou, unde ea tocmai își ceruse scuze pentru o imagine promoțională de pe aplicația centrului de agrement, care înfățișa un tobogan de apă de treizeci de metri din Wisconsin.
– Cum a mers? a întrebat Trent.
– Copiii ei au fost extrem de dezamăgiți, a zis Ashley.
– Ei, știi cum e, să nu crezi tot ce vezi pe internet.
Ea a dat din cap spre televizor.
– Ai văzut asta?
– Ce mai e?
– Trăgătorul.
Ea a oftat încet și și-a suflat bretonul de pe ochi. Se uita ba la televizor, ba la o transmisiune live de pe telefon.
– Arată exact cum te-ai aștepta, a comentat ea.
– Au zis cum îl cheamă?
– Da.
lată-l. Un bărbat, alb, în jur de 30 de ani. Imaginea era un cadru din cine știe ce clip de pe YouTube. Individul avea gura deschisă. Probabil le luase ceva ca să surprindă expresia dorită. Bucurie și răutate. Trent și-a sprijinit mâinile pe birou. Lumea scânteia, iar el s-a agățat de lemnul mesei. Era doar din cauza aburului din centrul de agrement. Era doar din cauza căldurii.
– Vezi? a spus Ashley.
Cunoștea ochii aceia și bunătatea lor. Cunoștea zâmbetul schițat – maxilarele erau mai largi, desigur, dar încă jucăușe, încă pregătite pentru o glumă sau un compliment – și începutul de chelie. Cunoștea casa, dezvăluită în următoarea imagine, îngropată sub banderola poliției și corturi. Bărbatul era schimbat, dar Trent încă îl cunoștea.”
Nu știu voi, dar eu abia aștept să îl descopăr!
