Zilele ce vor veni este un roman despre gol, despre dor, despre doliu și despre ce ne ține laolaltă unii pe alții. Este un roman care te sfâșie și te încălzește deopotrivă. Nu te pregătește pentru șocurile pe care le primești în primele pagini. Se asigură că ești încă în faza de nesiguranță, de liniște aparentă. Apoi, fără să te aștepți, ți le prezintă pe ființele dragi pierdute de Amande.
Și acesta este primul moment în care uiți să respiri. În care trăiești și primești vestea tulburătoare odată cu Amande. Pielea ei devine pielea ta, golul ei devine vidul pe care nu-ți dorești niciodată să-l cunoști. Nu mai acționezi după principiile tale, te lași ghidat de acțiunile ei, te cuibărești în așternutul rece dintr-o casă străină și aștepți. Aștepți zilele ce vor veni.
Tot albastrul cerului, celălalt roman al autoarei, îmi picurase în suflet emoția, căldura, optimismul și speranța unei noi călătorii. Dacă ar fi să reproșez un singur lucru acestei povești, asta i-aș reproșa: puținul. Am simțit că autoarea a oferit prea puține cuvinte, prea puține stări, prea puține amintiri. De parcă, în cealaltă călătorie a sa, și-ar fi consumat cuvintele, trăirile, legăturile.
Poate voi nu veți simți asta. Oricum, vă asigur că autoarea are grijă să o treacă pe Amande prin toate stările doliului. Durerea ei este palpabilă, trece de pagini și se imprimă pe pielea cititorului. Dar mi-au lipsit detaliile, amintirile comune, gândurile personale, așteptările. Să nu mă înțelegeți greșit. Am trăit fiecare pagină, am așteptat frânturile de soare și ușile întredeschise. Cred că doar am comparat, fără să vreau, toate etapele din cealaltă poveste. Că am simțit permanent nevoia de mai mult, de momentele în care să celebrăm vieța și dragostea.
Zilele care vor veni – pas cu pas
Amande nu mai suportă ritmul vieții cotidiene, nici lumina soarelui, nici zumzetul societății, nici amprentele lăsate în urmă de ființele dragi din viața sa. Deși nimeni nu ar fi crezut asta despre ea, Amande simte nevoie să se refugieze la țară, undeva departe de orice urmă de civilizație. Pierduse cele mai dragi ființe din viața ei și voia doar să stea întinsă, să doarmă și să se stingă.
„Un roman de o mare frumusețe, luminos, cu o bogată poezie a vieții cotidiene. Dincolo de drama inițială, lectura lui aduce confort și optimism. Fiindcă, în ciuda dificultăților, Amande poate «să deschidă ușa și să împărtășească». Și romanul devine atunci o filosofie de viață.” Toute la Culture
Închiriază o căsuță situată în mijlocul unei păduri, cu pereți reci, copaci roditori și straturi lăsate la mila buruienilor. Căsuța îi aparținuse unei femei care cunoscuse la rândul său doliul, care găsise propriile arme pentru a lupta împotriva realității, care se luptase cu dorul și cu golul lăsat în urmă de moarte.
Aflată la granița dintre „ce am trăit cu voi” și „ce am mai fi putut trăi”, Amande pierde noțiunea timpului și șirul zilelor pierdute baricadată în camerele întunecoase, în liniște absolută. Refuză să ia legătura cu cei dragi, se agață de durerea ei și se lasă măcinată complet de aceasta.
Zilele care vor veni – despre doliu și puterea de a ridica ochii spre lume
Amande avea persoane la care să apeleze, de a căror prezență putea să se înconjoare. Dar toate îi aduceau aminte de ceea ce ar fi putut avea. În vidul care începe să fie viața sa, din pură întâmplare, Amande găsește niște agende vechi, niște calendare pline cu gânduri, sfaturi, rețete, îndemnuri. Nu le dă importanță de la început, însă se tot întoarce la ele.
Amande știa acum care era ordinea treburilor în grădină, cum ar putea să dea viață straturilor sau cum ar putea să prepare tot felul de mâncăruri delicioase din roadele obținute. Nu știa cum să se ridice din pat, să deschidă obloanele, să accepte din nou oamenii în viața sa. Poate pas cu pas. Poate cu propriile aduceri aminte, poate cu propriile arme, poate cu un mod unic în care să celebreze pierderile, să le accepte, să le păstreze. Poate cu un singur gând pozitiv, poate cu un singur răsad care să prindă viață, poate cu un singur surâs, poate cu un singur crâmpei de viață, poate cu o singură acceptare.
Amande ne primește în viața sa, ne acceptă la masă, în grădină, printre roadele sale. Îi vedem lumânările aprinse la geam, făcute tot de ea, îi urmărim încercările stângace în acceptarea motanului jigărit de pe lângă casă, o vedem renunțând la câte un scut, o vedem strălucind puțin câte puțin. Suntem martori la durerea ei, apoi o împingem să iasă din coconul personal, să se lase sărutată de soare, să guste viața, să se plimbe și să își deschidă ușa casei pentru prieteni.
Melissa Da Costa dă timp timpului. Și dă putere personajelor sale. Le dă suficiente calități pentru a fi iubite și suficiente defecte pentru a le face umane și vulnerabile. Este o liniște aparte în această poveste, un ritm diferit și un zumzet care încearcă să se adapteze din nou la lume. Există speranță, începuturi, dorință, teamă, refuz, amintiri și oameni. Zilele ce vor veni vor fi mai pline, mai goale, mai senine sau mai apăsătoare. Dar vor veni, și va trebui să fii pregătit pentru ele.
Alte detalii:
Zilele ce vor veni a apărut la Editura Trei și poate fi cumpărată de aici.
Autor: Mélissa Da Costa
Nr. de pagini: 288
Titlu original: Les Lendemains
Limba originală: franceză
Traducere: Liliana Urian
Anul apariției: 2024
