Vremelnicie – Anca R. Poezii

Te uită la ei cum pășesc apăsat
Se sprijin-ades, mai tac, mai vorbesc,
Nu știu ei prea multe, au trăit la sat,
Dar, Doamne! Cât pot să-i iubesc.
Nu știu să m-acuze, încet mă cuprind
Cu blândețea lor mă-nconjoară,
Și de multe ori brațele vreau să-mi întind
Și s-o cuprind pe mama, la țară.
Îi este șorțul prea vechi, basmaua sucita
Dar cine stă să le vadă? Copiii îi vin
Tre’ să facă și pâine, și corn, și plăcintă
Și uită pe dată de bătrânețea ce-i chin.
Și tata se uită încet peste gard,
Cândva era atât de drept și voinic
Și-acum îmi este la fel de drag,
Da mă doare nespus să-l văd mic.
Este apăsat de dor si de gânduri
Și-ar vrea să ne spună, dar tace
Așează-n caiet, zi de zi, alte rânduri
Cand poate și treabă nu face.
E ogorul pustiu, de mult nearat
Și-l doare si lacrima viei
Copilul cel drag de mult a plecat
Și nu simte patima gliei.
El ar fi vrut, dar poate-nțelege
Că tinerii vor să trăiască,
În viață pe toate nu le poți alege,
El poate doar să-i iubească.
Să-mparta cu baba un colț de pâine,
Udat cu lacrimi de părinte bătrân,
Și se gândesc că sunt bine și mâine
Se întorc copiii acasă-n cătun.
Și eu îmi promit ușa să le deschid,
Dar mă iau cu gândurile de zi cu zi,
Și ca și-acum remușcări mă cuprind,
Suntem bogați dacă mai suntem copii.
Nu copii după ani, copiii cuiva
Să poți să mai strigi tată și mamă
E-averea ce nimeni n-o poate lua,
Suntem bogați, băgați doar de seamă.