Vraja spinilor și cea mai frumoasă dedicație: „Pentru toate fetele care s-au regăsit în cărți.”
Vraja spinilor este cartea față de care mă simt tare vinovată. Dacă mă citiți, știți că mie îmi place să aleg cărțile în funcție de starea mea. Din păcate, ajung să am cărți multe pe lista mea de TBR. Și mă simt vinovată pentru acest lucru. Deși știam că nu sunt foarte pregătită pentru fantasy, am ales Vraja spinilor, vrăjită de copertă și de numele fetelor care au tradus cartea pentru Storia Books.
„Cărțile au și ele inimă, cu toate că nu la fel ca a oamenilor, iar inima unei cărți poate fi frântă.
Am simțit că nu era momentul ei, am intrat destul de greu în poveste. Apoi, pagină după pagină, vrăjile au început să aibă efect și asupra mea. Cine nu ar fi fermecat de o bibliotecă magică, plină de grimoare rare, pline ochi cu vrăji puternice? Până la un moment dat… Cred că am început să fiu imună la tot. Exact ca Elisabeth Scrivener.
Vraja spinilor
„Dacă sunteți în căutarea magiei, o veți găsi în Vraja spinilor. O nestemată fermecătoare, o poveste de iubire care arde lent, prieteni loiali și un worldbuilding extraordinar. Mi-a plăcut la nebunie fiecare moment al poveștii.” – Stephanie Garber, autoarea seriei Caraval
Magie. Grimoare. Demoni. Și un caz de rezolvat
„- Cei mai mulți oameni nu mai cred în povești, a zis el. Tu de ce continui să crezi, când restul lumii a renunțat? […]
– Care e sensul vieții dacă nu mai crezi în nimic? a întrebat în loc de răspuns.”
Dacă nu credeam în magie, aș fi crezut după cartea asta. Autoarea face ca totul să pară magic. Am folosit cuvinte cam neinspirate, nu? Dar exact asta am simțit, mai ales în prima parte. V-am spus că mi-a plăcut mai mult prima parte a cărții. A debutat în forță, cu multă acțiune, detalii și personaje. Nu că nu ar fi păstrat aceeași notă până la final. Doar că am simțit că pierd frâiele poveștii, tot încercând să dibuiesc rolul fiecărui personaj.
Replicile sarcastice, amuzante și înțepătoare ale lui Nathaniel Thorn, discuțiile dintre el și Elisabeth, atunci când nu se luptau cu vreo haită de diavoli, au fost „cireașa de pe tort”. Le așteptam de fiecare dată și simțeam că numai ele puteau risipi un pic din tensiunea care se insinua în fiecare crăpătură, în fiecare rând. Nu e ușor să te simți urmărit de vrăji și diavoli.
„O cursă împotriva timpului plină cu magie demonică, cadre vii și clasica tensiune romantică, Vraja spinilor este un roman gotic de calitate, care îți dă fiori.” – BookPage
Cu toate că ei doi au fost sarea și piperul acestui roman, eu m-am atașat foarte mult de Silas. Deși nu am simțit că sunt întotdeauna sigură de intențiile sale, Silas m-a uimit cu devotamentul său. Mi-a fost teamă să mă încred în el. Tot timpul am crezut că are mult mai multe schelete ascunse prin dulapuri. Așteptam mereu să aflu motivele care îl mânau în această luptă..
Demoni, răzbunare și devotament
„Fața lui Elisabeth s-a luminat.
– Grimoare, a șoptit ea, și mai încântată decât înainte.
Pe chipul lui Nathaniel a apărut o expresie ciudată.
– Îți place locul ăsta?
– Bineînțeles că-mi place. Sunt cărți aici.”
Elisabeth Scrivener se antrenase toată viața pentru rolul de Gardian. Un gardian avea rolul de a proteja grimoarele din Marea Bibliotecă. Grimoarele erau pline cu vrăji, mai puternice sau mai slabe, și trebuiau ținute departe de ținuturile oamenilor. Nu era ușor rolul de gardian, dar Elisabeth iubea cărțile de orice fel și nu credea că este vreun loc mai potrivit pentru ea.
„Un adevărat copil al bibliotecii.
Prin venele ei curgeau cerneală și pergament. În oasele ei trăia magia Marilor Biblioteci. Erau o parte din ea, iar ea – o parte din ele.”
Doar că, Elisabeth ajunge în mijlocul unei situații extrem de periculoase. Directoarea Bibliotecii este asasinată și un grimoar reușește să scape în lume… Cine se ascundea în spatele acestei odioase crime?
Din păcate, Elisabeth este decăzută treptat din rolul de gardian aspirant. Toți o credeau vinovată, într-o măsura sau alta, de dispariția grimoarului. Deși reușește să scape de această acuzație și este instant trecută la statutul de eroină, pe Elisabeth nimeni nu o mai așteaptă cu brațele deschise la Bibliotecă.
Un singur lucru mai are de făcut: să afle cine era criminalul și cine le dorea răul.
„Acesta era destinul lui Elisabeth. Nu să devină gardian în speranța de a-și dovedi valoarea unor oameni care niciodată nu ar înțelege. Nu să mânuiască lanțuri, ci să le rupă. Era voința bibliotecii în carne și oase.”
În timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.
Vraja spinilor – un roman magic
„- Știam că le vorbești cărților. N-am realizat că ele chiar ascultă.
– Fac mai mult decât să asculte.”
În fața atâtor citate cu cărți, elementele acestea magice care ne tot leagă unul de celălalt, nu ai cum să rămâi indiferent. Dar mi-ar fi plăcut să simt cu adevărat toată acțiunea, toată vraja pe care Margaret Rogerson a pregătit-o pentru noi. Acum, la câteva zile distanță de la terminarea cărții, știu că nu ea a fost vinovată. A avut cam toate elementele care fac dintr-o poveste obișnuită una foarte bună. Doar că nu a fost timpul ei.
Mi-a plăcut să văd cum a înflorit relația de prietenie dintre cei trei și am fost uimită de toate situațiile prin care autoarea a ales să îi treacă. Finalul a fost unul care m-a emoționat, nu mă așteptam la mai puțin de la Elisabeth.
Poate ar fi trebuit să o las un pic pe pauză și să revin la ea atunci când mă simțeam pregătită cu adevărat. Dar m-am temut că va dura prea mult.
Aș vrea să le felicit pe Simona Ștefana Stoica și pe Anca Marc Ciulacu pentru traducerea de excepție. Minunată treabă, fetelor!
