Vila – romanul care vă va cuceri vara aceasta
„Mari, 1974 – Orvieto
E tare ciudat să fie iarăși toți trei în Italia, trecând cu mașina pe drumuri de țară.
De data asta au o mașină mai bună, mulțumită lui Noel Gordon, care i-a trimis lui Pierce niște bani înainte să plece. Se pare că Lara n-a exagerat când le-a zis că Noel e interesat de Pierce și de muzica lui, iar în corespondența pe care au purtat-o el și Pierce a apărut imediat genul acela de afecțiune și de camaraderie care caracterizează de obicei prieteniile de-o viață.
Și nu numai atât, Noel i-a spus c-a rezervat deja un studio de înregistrări pentru finalul verii. Avea de înregistrat un album cu care întârziase mult, iar vacanța în Italia era un ultim efort de a compune câteva cântece.
Asta a ajutat-o pe Mari să plece la drum cu inima mai puțin strânsă. Faptul că aveau un țel, că nu urma să fie doar un șir nesfârșit de petreceri — și, în plus, că era o șansă reală ca Pierce să ajungă la un nou nivel profesional, alături de Noel. Acum, stând pe locul de lângă șofer și simțind adierea călduță care intră pe geam, Mari lasă capul pe spate, privește cerul și trage adânc aer în piept.
Cerul este perfect senin, de un albastru deschis care pare creat special pentru Italia, iar soarele începe deja să-i bronzeze ușor brațul, scoțând la iveală pistruii al căror contur îl va trasa mai târziu Pierce cu degetul, delicat, spunându-i că are pe trup constelații.
Mari își trage brațul de pe portieră, întorcându-se spre bancheta din spate, ca să se uite la Lara.
Mai devreme a dormit, dar acum e trează și privește cu ochii mari, întunecați, încercând să absoarbă totul.
Și asta își amintește Mari din cealaltă călătorie. Lara părea să privească neîncetat, să aștepte, să se teamă să nu piardă nicio clipă, iar acum, când încep să urce pe drumul abrupt care duce spre Orvieto, se apleacă în față, încântată ca un copil.
— Vai, uitațil! exclamă, agățându-se de tetiera scaunului lui Mari.
Orășelul chiar merită reacția asta. Cocoțat pe un deal, Orvieto e împrejmuit de un zid impresionant, iar în mijlocul orașului se află o catedrală ale cărei turnuri se avântă până în seninul cerului.
Mari se întreabă dacă au să poată vedea catedrala de la vilă.
Pierce lasă o mână pe genunchiul ei, strângându-i ușor piciorul.
— Ești fericită, iubito? întreabă privindo, iar Mari încuviințează zâmbind.
Chiar este. E fericită.
Pentru prima oară după o veșnicie.
Pierce se lasă pe o parte, scoate capul pe geam, iar vântul îi răvășește părul șaten cârlionțat, în timp ce el lovește portiera cu palma și strigă:
— Ai auzit, Italia, iubita mea e fericită!
Mari izbucnește în râs șil trage înapoi în mașină.
— O să vină după tine localnicii cu furci și torțe, țăcănitule! îi spune, iar el ridică ușor din umeri, cu o licărire în ochii albaștri.
— N-ar fi prima oară.
Adevărul este că lui Pierce par să-i priască privirile disprețuitoare și șușotelile, se gândește Mari. Îl ajută să-și consolideze propria imagine de rebel, să se poată privi pe sine ca pe un iconoclast care și-a părăsit familia conservatoare pentru o viață plină de aventură, de muzică și de artă. N-are sângele chiar atât de albastru ca Noel, dezertarea lui nu e chiar atât de șocantă, dar tot sunt mulți bani la mijloc, un titlu de baronet și un conac la țară. Toate astea, i-a spus Pierce, sunt cumplit de plictisitoare și de ridicole, o viață pe care nici nu vrea să-și imagineze cum ar fi s-o mai trăiască.
Dorința lui de a porni pe propriul drum i se păruse nespus de curajoasă când îi povestise Pierce prima oară despre familia lui. Dar acum, Mari se gândește uneori la părinții lui, la faptul că Pierce e singurul lor copil, se gândește cum trebuie să se simtă după ce au fost părăsiți atât de disprețuitor și de irevocabil.
Mașina înaintează pe un drum lung, sinuos și prăfuit, pe dealuri, intrând în cele din urmă pe o alee și mai îngustă, neasfaltată, iar într-un final se vede și vila.
— Vai, băga-mi-aș! murmură Lara de pe bancheta din spate, iar Mari se uită pe geam, uluită și ea.
Este… pur și simplu desăvârșită. Vila e chiar mai frumoasă decât a îndrăznit să-și imagineze. Scăldată în lumina aurie, caldă a soarelui, împrejmuită de iarbă verde și de flori, o casă ca o cutie de bijuterii așezată întrun decor luxuriant. Când coboară din mașină, Mari de-abia se abține să nu sară în sus de bucurie ca o copilă.
Lara însă nu se abține, o apucă pe Mari de braț și chiar sare în sus, buclele-i catifelate tresăltând în timp ce strigă:
— E perfectă! Vai, Mari, nu-i așa că-i perfectă?
Dar apoi se deschide ușa de la intrare și Mari se întoarce spre ea, ținându-și mâinile streașină la ochi, în timp ce Noel Gordon pășește pe pajiștea din fața vilei.
E ireal să-l vadă pe bărbatul acesta, a cărui figură o știe din afișe și din ziare, pe care l-a văzut zâmbind plin de sine pe coperțile albumelor din magazine, pe posterele pe care le-a avut în dormitor când era mică, venind acum spre ea cu brațele deschise și cu un surâs larg.
Este, în același timp, exact cum și l-a imaginat și cu totul diferit față de ce se aștepta să găsească.
Are un halat de modă veche, din catifea, pe care și l-a tras peste niște jeanși negri, e desculț și pulpanele halatului ăstuia ridicol flutură libere, lăsând să i se vadă pieptul gol. Are părul închis la culoare și o buclă care cade pe o parte a frunții atât de neglijent, încât trebuie să fie aranjată intenționat, iar în timp ce el se apropie, Mari vede că șchiopătează un pic.
Își aduce aminte că a citit despre asta, a avut un accident când era mic, dar nu i-a afectat prea mult mersul. Dimpotrivă, chiar contribuie la aura stranie de eleganță și lux ce pare să-l învăluie.
— Și zi, m-ai găsit, Sheldon! strigă el spre Pierce, care se grăbește să-i iasă în întâmpinare.
Mari are impresia că o să-l îmbrățișeze — Pierce a fost întotdeauna generos cu gesturile de afecțiune —, dar se oprește în ultima clipă, hotărând în schimb să ia mâna lui Noel și începând s-o scuture cu cel mai entuziast elan din lume.
— Locul ăsta e ireal, omule! îi spune lui Noel. Mulțam că ne lași s-o ardem pe-aicea cu tine.
Noel surâde, făcând un gest dezinvolt cu mâna liberă.
— M-am plictisit ca dracu’ singur. Aveam nevoie de niște prospături.
Apoi o privește pe Mari, iar ea își dă seama deja, vede că o evaluează din prima privire, ca atâția alți oameni. Toți se uită la ea și văd cât seamănă cu mama ei, văd că are părul roșcat, ca tatăl ei. Și uneori, are ea impresia, se uită la ea și se întreabă cum l-a făcut pe Pierce săși părăsească soția și familia de dragul ei.
Apoi ochii lui Noel alunecă spre Lara.
Cu toate că Noel Gordon e un străin, Mari simte o camaraderie stranie față de el, fiindcă expresia lui dezvăluie exact ce gândește. Și este ceva ce a simțit și Mari de nenumărate ori.
Ah, ai venit și tu.
De câte ori nu i se strânsese inima când, ajungând acasă de la cumpărături sau de la vreo cafenea, o găsise pe Lara tolănită pe canapea lângă Pierce, cu bărbia sprijinită în palmă, cu un zâmbet viclean pe chip?
De prea multe ori.
Iar acum, iată în sfârșit pe cineva care înțelege cum este să-ți dorești ca Lara să fie oriunde altundeva, și cu toate că Mari știe c-ar trebui să fie mai curând indignată — sau cel puțin să-și compătimească sora vitregă, care este îndrăgostită, nu încape îndoială —, ea nu simte decât un soi de bucurie înverșunată.
Nu i se pare. Nu e ea de vină fiindcă e geloasă sau pentru că nu-i suficient de deschisă la minte sau, Doamne ferește, fiindcă e burgheză, cum îi place uneori lui Pierce s-o acuze.
— Văd ca ajuns cu bine și donșoara Janet, spune Noel, zâmbetul lui prinzând o notă sarcastică, și Mari o simte pe Lara încremenind lângă ea.
Janet e numele adevărat al Larei, nume pe care nu l-a mai folosit de ceva vreme, căci pe la 15 ani a hotărât să ia numele Lara, după o vară în care fusese obsedată de Doctor Jivago.
Și, i-a explicat Lara la vremea aceea, întinsă pe burtă pe patul lui Mari, dând din picioarele îmbrăcate în dresuri, sună mult mai bine cu Larchmont. Lara Larchmont. O să arate așa de bine pe afișe, nu?
Mari n-a întrebat ce fel de afișe se gândea Lara să onoreze cu prezența: asta se schimba în mod regulat. Actriță, cântăreață, model… Oricare considera Lara c-ar fi fost cea mai sofisticată ocupație săptămâna aceea.
Acum, îl amenință în glumă pe Noel cu degetul, aruncându-i un zâmbet luminos, cu toate că Mari citește nesiguranță în ochii ei.
— Nu fi rău, Noel. Știi că nu suport porecla asta!
— Sigur, nu-i atât o poreclă, cât numele tău adevărat, dar ce rost are să ne agățăm de detalii? îi răspunde Noel, făcând un gest larg cu mâinile, iar Lara izbucnește în râs.
Râde și Mari, fără să știe nici ea de ce.
— Astai soră-mea! spune Lara, trepidând de energie și proțăpindu-se în spatele lui Mari, ca s-o cuprindă cu brațele în jurul taliei, un gest pe care nu l-a mai făcut niciodată.
— Soră vitregă, nu? i-o întoarce Noel, zâmbindu-i lui Mari, care e încremenită între Lara și iubitul ei.
— Mda, bine, dacă ții la detaliile tehnice, zice Lara.
Și-a schimbat vocea, cum face uneori, luându-și un accent mai elegant, cu vocalele mai rotunde. Îi dă drumul lui Mari și îi dă ocol, venind să stea lângă ea.”
Romanul este disponibil pentru comandă la Editura Trei, chiar aici.
