Viața ca un film – romanul scris de Valérie Perrin și tradus de prietenii de la editura Litera- mi-a ținut companie zilele trecute. Nu am avut răbdare să primesc și formatul fizic al romanului, m-am aruncat în brațele lui de îndată ce l-am văzut urcat pe Voxa.
Încă sunt la început în ceea ce privește formatul audiobook și m-am bucurat tare mult să văd că romanul a fost încărcat ca ebook, spre bucuria mea. Nu știu dacă este doar percepția mea, chiar m-aș bucura să aflu și părerea voastră, dar simt că mă conectez altfel cu povestea atunci când personajele prind „vocea” pe care eu le-o dau, dacă totul se întâmplă în ritmul meu. Le dau voie să se întâlnească, să se manifeste, să își povestească viețile după un tempo pe care îl construim împreună, suflet lângă suflet.
„Viața ca un film este cartea cea mai ambițioasă, cea mai intimă, cea mai eliberatoare și cea mai importantă a lui Valérie Perrin.” Pierre Vavasseur, Le Parisien
Viața ca un film – cât de mult îi cunoaștem pe cei dragi?
Viața ca un film este un roman mărturie, o invitație deschisă în intimitatea unei familii, în sufletele unor oameni care păstrează secrete chiar și față de cei dragi. La început, atunci când doar o veste cutremurătoare șochează liniștea lui Agnes, o scenaristă și o regizoare care nu a mai creat nimic de când soțul ei a părăsit-o, cititorul habar nu are de podul peste timp care se va deschide odată cu a doua moarte a lui Colette.
De ce am spus a doua moarte? Pentru că, exact ca și acum, în urmă cu trei ani, Agnes mai primise o dată acest telefon: aceeași veste șocantă, aceeași durere. Colette, iubita ei mătușă, murise. Atunci, din cauza unor conjuncturi nefericite, Agnes orchestrase înmormântarea lui Colette de la distanță. Știa că acolo, în casa în care ea își petrecuse vacanțele și mulți ani din copilărie, se ascundeau o mulțime de lucruri legate de fotbal, marea pasiune a lui Colette, dar și amintiri legate de propriii părinți. Însă nu avusese niciodată timp să se întoarcă acasă, în micuța așezare.
Acum, la distanță de trei ani, Agnes primește aceeași veste: Colette a murit. Sceptică și sigură că mătușa ei avea deja un loc de veci ocupat în cimitirul din sat, Agnes se întoarce la casa mătușii sale, acolo unde întâlnește forțele de ordine și recunoaște cadavrul mătușii sale.
Era mai bătrână, mai slabă și mai apăsată de griji pe care ea nu le cunoștea, nu le mai cunoștea. Nu păstrase o legătură foarte strânsă cu mătușa ea, trăise în mijlocul evenimentelor dictate de viață profesională, își căuta și acum locul după divorțul de soțul ei iubit. Dar tot își făcea timp pentru un apel pe săptămână, apelul de marți. Acum, vreme de trei ani, mătușa ei se retrăsese într-o casă străină, preferase să trăiască singură, departe de oamenii cunoscuți și de echipa de fotbal mult iubită. Desigur, Agnes putea înțelege asta. Dar de ce făcuse Colette asta? Ce o nemulțumise?
Viața ca un film – o incursiune în trecut
„Am alergat după un prim succes. Apoi după un nou succes. Astăzi nu mă mai așteaptă nimeni și nimic, și nu mai aștept nimic din partea nimănui. Poate că asta înseamnă norocul. Sau cel puțin libertatea.”
Întoarsă într-o casă pe care nu o cunoaște, tot deschizând cufere ale minții și ale sufletului, Agnes se trezește prinsă într-o avalanșă de dezvăluiri neașteptate, atacată permanent de o stare de incertitudine și angoasă. Crezuse că o cunoaște pe Colette, că îi știa toată viața pe de rost și că nimic nu era complicat în existența acestei femei. Însă, așa cum avea să afle curând, Colette fusese un ghem de secrete, pilonul central de care se agățaseră toți oamenii din viața ei atunci când existența le devenise acestora corăbii în derivă.
Sinceră să fiu, chiar și cunoscând modul migălos în care Valérie Perrin țese povești, nu mă așteptam la o așa încrengătură de informații, la o așa avalanșă puternică de alegeri și conjuncturi. Știam că autoarea își folosește toate personajele și că le asigură un rol important în întreaga economie a poveștii, însă nu bănuiam că lucrurile se vor complica atât de mult. Treptat, când am început să fac lumină și să descâlcesc o parte din ițele poveștii, mi-a devenit totul din ce în ce mai limpede, dar tot am avut parte de surprize neașteptate, chiar și acolo unde credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde.
Viața ca un film – când adevărul iese la lumină
Pentru a fi sigură că înțelegem cu adevărat natura legăturilor personajelor sale, dar și pentru a construi poduri solide și punți de nezdruncinat, Valerie Perrin ne întoarce mult în timp, acolo unde decizii radicale schimbă irevocabil destine, dar și le leagă pentru totdeauna unele de altele.
Adevărul se ascunde foarte bine, sub straturi grosolane de adevăr și aparențe. Când toată „întunecimea” tăcerii este dată la o parte, adevărul rămâne dezgolit în fața noastră, a celor implicați, implacabil și greu de uitat. Abia atunci, spre final, am înțeles cu adevărat legăturile dintre personaje și pot să spun că am fost extrem de impresionată de devotamentul și spiritul lor de sacrificiu. E foarte greu să găsești oameni care ar face atât de multe pentru tine.
Copii adoptați, un pian care își regăsește proprietarul, un club de fotbal și o suporteră devotată, un circ, un castel, fotografii, plus o valiză de casete înregistrate și, desigur, un criminal – toate acestea și multe altele sunt piesele unui puzzle pe care Valérie Perrin îl construiește și ni-l dezvăluie, smulgându-ne câte un strigăt de surpriză la fiecare mutare.
Viața ca un film – câte lucruri suntem dispuși să facem pentru cei dragi?
Mi-a plăcut povestea, am fost la fel de emoționată și de prinsă cum am fost și la prima întâlnire cu autoarea. Deși a avut multe momente duioase, pline de sensibilitate și de sinceritate, am simțit că emoțiilor le-a fost greu să găsească drumul spre mine. Poate, dacă autoarea ar fi ales abordarea mai directă, fără atât de multe refugii, totul ar fi fost diferit. Sau nu.
Romanul Viața ca un film a apărut la editura Litera și poate fi cumpărat de aici.
Data Apariției : 14 feb. 2025
Colectie : Folio
Autor(I) : Valérie Perrin
Tip Coperta : Broșată, cu clapete
Numar Pagini : 640
