Ultimul diavol care trebuie să moară – aventura continuă! Sună rău? Foarte rău? Prea rău? Nu atât de rău pe cât a fost ansamblul construit de Richard Osman. Nu, nu povestea! Să nu trageți concluzii pripite! M-a făcut și să plâng, dar despre asta vă povestesc un pic mai tarziu. Spectrul răului a fost unul amplu, alcătuit din rețele cu trimiteri către lumi cunoscute mie (doar din poveștile citite), dar și către domenii pe care mi-aș dori să le explorez un pic mai mult. Mai ales acum, când am văzut câte tranzacții, mai mult sau mai puțin morale, se pot întâmpla în spatele unui tejghele de anticariat.
” – Ai mei au fost anticari amândoi, Elizabeth. N-au avut succes. Erau mult prea cinstiți. Lumea obiectelor de anticariat nu-i întotdeauna curată ca lacrima. Ai mei știau asta, eu știu asta, o știe și Kuldesh.”
Ultimul diavol care trebuie să moară ar fi trebuit să pornească dintr-o poziție ușor nefavorabilă. De ce spun asta? Pentru că, atunci când vine vorba de serii, îmi cresc așteptările. Puțin autori pot păstra curiozitatea vie de la un volum la altul, puțini pot doza misterul și suspansul în cantități optime, și mai puțini știu să te facă să te îndrăgostești cu adevărat de personajele lor. Mai ales când ai de-a face cu niște personaje trecute bine de a doua tinerețe.
Deși îl marcasem deja cu preconcepțiile mele, volumul și-a păstrat surprizele și m-a lovit fix atunci când m-am așteptat mai puțin. Chiar dacă nu prin ancheta celor patru, care a fost una pe care o pot încadra în tiparul celor pe care le-am mai întâlnit. Și-a jucat emoțiile, le-a folosit, le-a strecurat, le-a lăsat să îmi deturneze atenția.
Ultimul diavol care trebuie să moară – înapoi în Clubul Crimelor de Joi
Bine că Richard Osman nu locuiește pe meleagurile noastre, fără să mi-o ia cineva în nume de rău. Spun asta pentru că în țara noastră, după cum bine știm, cei mai mulți bătrânei au alte probleme, alte discuții, alte domenii de interes. Richard Osman are niște bătrânei simpatici, cu meserii care se potrivesc mănușă intereselor din prezent, cu o prezență de spirit nealterată deloc de toate problemele care se ivesc. Umorul lor nu este cel mai delicios, știm deja că umorul englezesc nu este pentru oricine și pentru toate gusturile, dar au un șarm aparte, care devine piesă principală în tot ansamblul gândit de autor.
„O carte plină de șarmul, profunzimea și inteligența caracteristice lui Osman.” (Lee Child)
După Clubul Crimelor de Joi, Bărbatul care a murit de două ori și Glonțul care a ratat ținta, credeți că mai are Richard Osman muniție pentru cazuri noi și interesante? Are. Și presimt că vom mai stărui o vreme în preajma celor patru fantastici (și ai prietenilor lor). Oare ne vom despărți pe rând de ei? Oare va lăsa Richard Osman natura să-și urmeze cursul? Doar moartea ne va despărți?
Emoții, despărțiri, adevăruri
„O carte inteligentă, plină de compasiune, caldă, emoționantă și FOARTE amuzantă.” (Marian Keyes)
Partea polițistă a strălucit și în celelalte volume. Elizabeth, Joyce, Ron și Ibrahim se potrivesc se minune cu toate cazurile țesute de imaginația autorului. Însă, de data asta, nu partea polițistă a fost pionul principal. Nu pentru mine. Poate că sunt într-o perioadă sensibilă, când dragostea face echipă cu dorul și cu golul lăsat în urmă de cel drag, nevoit să plece de acasă. Elizabeth a urcat în topul preferințelor mele. Povestea ei de iubire mi-a atins inima, declarațiile de dragoste au făcut ca sufletul să mi se strângă în cercul durerii și al conștientizării efemerității vieții.
„Ni se pare că timpul merge înainte, mărșăluiește în linie dreaptă, așa că alergăm pe lângă el ca să ținem pasul. Repede, repede, să nu rămânem în urmă. Dar, vezi tu, el nu face asta. Timpul pur și simplu se rotește în vârtejuri pe lângă noi. Totul e prezent în orice clipă. Lucrurile pe care le-am făcut, oamenii pe care i-am iubit, oamenii pe care i-am rănit… cu toții sunt încă aici.”
Ultimul diavol care trebuie să moară
Deși Richard Osman ne deschide din nou porțile închisorii, ale lumii traficului de stupefiante și al afacerilor ilicite, după cum v-am spus deja, sufletul meu a rămas permanent în jurul celor patru fantastici. Îmi e drag să le ascult istoriile, mărturisirile, gândurile cele mai năstrușnice. Nu mai spun de paginile de jurnal… Acelea sunt deliciu pur! Mai ales lista cadourilor. :))
Pentru a face totul și mai palpitant, autorul aruncă în scenă niște escrocherii sentimentale (că tot sunt la modă), trafic de stupefiante, anticari corupți și niște elemente care par să se potrivească fix ca nuca în perete. Dar care se adună într-o carte care se dezvăluie treptat cititorului, care-i solicită toate rezervele de răbdare. Nimic nu este atât de simplu pe cât pare la prima vedere.
M-am gândit că nu voi mai avea interes pentru poveștile care-i antrenează pe cei patru bătrânei fantastici în aventuri punctate de pericol și dezvăluiri incendiare. Însă, așa cum era de așteptat, mă înscriu și eu în rândurile armatei de fani. Nu de alta, dar nu vreau să mă trezesc muștruluită și anchetată! 🙂
„Se spune că trecerea timpului atenuează durerea, dar ăsta-i un basm. Cine ar mai iubi vreodată din nou dacă i s-ar spune adevărul?”
Ultimul diavol care trebuie să moară – ești pregătit?
Ultimul diavol care trebuie să moară o să vă atragă în mijlocul evenimentelor. Să nu vă panicați, dar s-ar putea să plouă cu cadavre. Ei, doar nu vă așteptați la mai puțin, nu?
Ultimul diavol care trebuie să moară a apărut la Crime Scene Press și se poate cumpăra de aici.
Dacă sunteți curioși, găsiți articole dedicate și pe blogurile colegilor mei: Literatura pe tocuri, Biblioteca lui Liviu, Citește-mi-l, Fata cu cartea, Falled, Ciobanul de azi, Cărțile mele și alți demoni; Analogii, antologii.
Titlul original: The Last Devil To Die
Traducător – George Arion Jr.
Număr pagini: 400
Anul apariției: 2023
[…] Anca și cărțile […]
Ce bine sună! Sper ca anul ăsta să ajung și eu la autor.