Uimitoarea culoare de după. De după ce? Depinde pe cine întrebi. Viața e plină de culori. De stări, de emoții, de oameni diferiți. Dacă întrebi de culoare pe un om care tocmai a gustat din fericire, oare nu ar spune despre o culoare optimistă, caldă? Dacă îl întrebi de culoare pe un furios, oare nu ar vedea o combinație între zeci de culori? Dar sunt aproape sigură că, dacă îl vei întreba pe un om care a pierdut pe cineva, sigur vei primi drept răspuns numele unei culori reci, triste.
Și ce incitant este să descoperi culorile din scrierea lui Emily X.R. Pan. Să mergi înapoi, pierdut printre fum, miros de tămâie și amintiri să aduni semnele, rămășițele, momentele pe care le credeai rătăcite.
Depresia vine după un „război al culorilor”. După ce conștientizăm culorile care ne lipsesc și după ce realizăm că nu ne putem colora nicicum. Depresia este o boală răvășitoare, o boală care răpește bucuria, viața și amintirile care ar fi putut fi. Trebuie să avem mai multă grijă la semnalele pe care aceasta le emite. Și autoarea Emily X.R. Pan a știut cum să concentreze toate aceste culori într-un tablou inedit, atipic. A știut cum să ne facă mai atenți la această boală parșivă, alunecoasă și gri.
„Ne străduim atât de mult să facem aceste mici capsule ale timpului. Amintirile atârnă ca beculețele de Crăciun, aruncând o lumină perfectă în tonuri perfecte. Dar când culegi și alegi lucrurile la care să te uiți mai târziu, ce anume vrei să păstrezi – asta nu este adevărata natură a aducerii-aminte.
Amintirea este un lucru rău, care taie din tine în unghiurile cele mai dure, scufundându-ți conștiința în culorile greșite, iarăși și iarăși. Un moment de umilință, sau de devastare, sau de furie absolută care să fie derulat și repetat, torcând un fir care ți se înfășoară în jurul minții, înnodându-se într-un ștreang. Nu te omoară propriu-zis, dar te face să simți apăsarea fiecărui moment îngrozitor. Cum oprești asta? Cum îți eliberezi mintea?
Aș vrea să-i pot porunci minții, să-i spun: Hai, dă-i drumul! Deșiră-te și lasă amintirile să plece! Lasă-le să dispară!”
Ne lăsăm prinși de goana după fiecare zi. Ne dedicăm complet micilor noastre drame, pierderi sau nereușite. Și uităm să mai fim atenți la cei din jurul nostru. Ne gândim la propria fericire. Fără să o luăm în calcul pe cea a oamenilor care ne înconjoară.
Leigh Chen Sanders obișnuia să își catalogheze stările după un cod al culorilor. Singurul om care îi cunoaște „alfabetul” este băiatul de care ea este îndrăgostită. Leigh nu știe multe lucruri, mai ales pentru că nu i s-a permis accesul, dar și pentru că trăia fiecare zi așa cum venea, fără să caute indicii.
Toată lumea ei se prăbușește când mama ei, o persoană care suferă în tăcere, se sinucide. Nu mai există culori pentru Leigh. Există doar o pasăre roșie, un fâlfâit de aripi și o dorință de a descoperi adevărul.
Leigh este convinsă că mama ei s-a transformat într-o pasăre roșie, o pasăre care îi dictează ce să facă. Pentru liniștea ei oare? Sau pentru liniștea păsării?
Călătoria către început
Leigh era pe jumătate asiatică, pe jumătate albă. Cu trăsături prea asiatice pentru a fi albă, prea occidentale pentru a fi asiatică. Nu își găsea locul niciunde. Nu se va putea situa mereu la granița celor două lumi. Dar poate că partea ei asiatică o face să creadă că este posibil ca spiritul mamei ei să fie prins în trupul păsării. De ce era nevoie de asta? De ce nu putuse găsi o cale spre mama ei? De ce nu remarcase la timp strigătele mute ale femeii? Dorise altceva în afară de fericire? Se simțea prinsă între propriile alegeri și rădăcinile ei?
Răspunsurile nu le va primi acasă. Răspunsurile sunt în Taiwan, acolo unde mama familiei trăiește. Acolo unde, printre bețișoare aromate, tămâie, fantome și credințe diferite, e mai ușor să crezi în lupta spiritului de a lăsa lucrurile in ordine înainte de a părăsi pământul pentru totdeauna.
„E o binecuvântare nespusă să fii în stare să-i vezi pe cei dragi în vremurile cele mai grele.”
Lupta dintre culturi. Lupta dintre rațiune și simțire.
Emily X.R Pan a găsit echilibrul perfect pentru a reda lumii mesajul dorit. O combinație între elemente fantastice și elemente reale, o ciocnire între două lumi extrem de diferite. O luptă între partea rațională și partea emoțională.
Pentru a face totul mult mai ușor de înțeles, autoarea optează pentru structurarea poveștii pe planuri narative. Trecut îndepărtat, trecut apropiat și prezent. Toate unite de dragostea pentru același om, de credință și de speranță.
Călătoria lui Leigh în Taiwan este una extrem de captivantă. Cultura asiatică este o cultură pe care noi, cei născuți de cealaltă parte a lumii, nu o vom putea percepe niciodată în profunzimea ei. Cunoaștem elemente, elaborăm păreri. Dar cam atât putem face. Am descoperit lucruri pe care le cunoșteam deja și m-am bucurat pentru asta, dar am aflat și despre tradiții noi, tradiții pe care nu le-am înțeles pe deplin, dar le-am acceptat.
Uimitoarea culoare de după. Ce culoare vine după pace?
Uimitoarea culoare de după a fost pentru mine un roman provocare. Diferit prin mesajul său, diferit prin scriitura și abordarea sa, romanul acesta m-a fermecat ușor. Nu pot să spun că nu m-am rătăcit printre rânduri sau că nu am strâmbat de câteva ori din nas. Sau că nu m-am gândit la o altă variantă de final, una care m-ar fi putut da totul peste cap și ar fi adăugat altă „strălucire” poveștii. Dar mi-a plăcut și așa. Cum am spus, mi-a plăcut mai ales pentru unghiul total diferit din care autoarea a ales să abordeze povestea, să exploateze durerea.
„Odată, noi am fost culorile standard ale curcubeului, veseli și siguri pe noi. La un moment dat, cu toții am început să ne poticnim în intervale, culorile intermediare au devenit întunecate și complicate de resentimente și de furie tăcută.
La un moment dat, mama a alunecat pe alăturea de drum, atât de mult, că s-a scufundat în tonuri de cenușiu, o lume desenată numai din umbre.”
Uimitoarea culoare de după a apărut la Epica Publishing House și poate fi cumpărat de aici.
