Ucenicul asasinului – Robin Hobb, trilogia Farseer (recenzie)

„Cu siguranță, Robin Hobb a stabilit standardul pentru romanul fantasy contemporan.”

Orson Scott Card

Mă bucur atât de mult când dau peste cărți minunate și când prietenii mei îmi recomandă genul acesta de lecturi. Care gen? Genul care ți se insinuează în suflet, care te cucerește, care te lasă fără cuvinte, care te fascinează. Trebuie, trebuie, trebuie să spun ceva. Aha, ha, ha, Martin!! Ți-a copt-o Robin Hobb! De când așteptam autorul care să te surclaseze în inima mea! Și pam!! Robin Hobb ți-a luat-o înainte! Și e femeie!! De când așteptam să spun asta. Providența mi-a dat metoda perfectă pentru a mă răzbuna pentru toate personajele pe care le-ai eliminat din carte. Nu că ar citi vreodată Martin inepțiile de le scriu eu pe-aici, dar așa mi-am răcorit sufletul. 

Robin Hobb a fost o surpriză minunată! Nu știam că este autoare. Așa că vă imaginați cum a înflorit mândria în sufletul meu. Nu am crezut vreodată că o femeie poate să redea cu atâta acuratețe cadrul medieval dominat de bărbați, de reguli și de urzeli. Începusem cartea atunci când am aflat că nu un autor se ascunde în spatele acestei povești, dar remarcasem o atenție la detalii, niște cuvinte care le-ar putea pune pe hârtie numai un ochi care are o înclinație nativă spre frumos. 

Înainte să vă mai spun și altceva, trebuie să punctez lucrurile care mi-au plăcut cel mai tare la acest roman. Deși este încadrat în genul fantasy, am apreciat că elementele fantasy au fost foarte puține la număr, că ele au fost lăsate în stare latentă și că a triumfat cadrul istoric și atenția către detaliile specifice vremii în care este fixată acțiunea. Mi-a plăcut teribil de mult ideea romanului! Nu citesc de prea mult timp cărți fantasy sau istorice, dar am simțit mereu nevoia ca un bastard să fie centrul unui roman. Bastardul este întotdeauna vitregit de drepturi, de recunoaștere și de nume. Robin Hobb a făcut, cumva, dreptate. Nu pe deplin, până acum rolul lui Fitz, personajul central al acestui prim volum, este un rol ingrat, un rol născut din nevoia altora de a deține controlul, de a pune în aplicare ”diplomația cuțitului”.

Îmi plac personajele cărora nu le pot pune etichete, personajele pe care nu sunt sigură dacă le iubesc sau dacă vreau să le izbesc de toate colțurile castelului; personaje pe care le-aș provoca la duel dacă aș avea armură, un cal și … curaj. Robin Hobb a creat astfel de personaje. Le-a dat șiretenie, aroganță, cruzime, intrigi, violență și i-a asmuțit unul împotriva celuilalt. Un joc al transformării, al supremației, al pierderilor și al compromisurilor. 

V-am spus deja că autoarea a reclădit, bucată cu bucată, toată atmosfera specifică acelei epoci. Am putut să ”gust” și să savurez bunătățile gătite în bucătărie, m-am plimbat alene prin grădinile pline de lujeri verzi și plante felurite, am putut simți mirosul de fân proaspăt, de animal și de grajd. Are o tehnică remarcabilă atunci când vine vorba de a descrie minuțios tot ce se întâmpla în Buckkeep și nu numai. 

Să nu vă speriați de cuvântul ”fantasy” de pe copertă. Nu este o carte plină de mundani și parabatai, nici elfi nu găsiți, nici măcar zâne. Nu că am ceva împotriva lor, dar îmi este dor de un alt tip de fantasy. Unul în care să simt documentare, accente istorice, complexitate și dedesubturi la care nu m-aș fi gândit vreodată. Singurul element fantasy este dat de faptul că existau oameni care puteau vorbi telepatic cu alți oameni, că le puteau intra în minte și că puteau să vadă acolo lucruri ascunse. Unii ridicau ziduri împotriva acestor incursiuni, alții se hrăneau cu puterea celor în a căror minte reușeau să pătrundă. Acest dar se numea Meșteșugul. Cei care îl practicau erau aleși cu atenție și bine instruiți de un personaj pe care eu l-am urât din prima clipă. Mai avem un alt element fantasy. Abilitatea de comunicare cu animalele. Cel ce poseda harul străvechi se făcea una cu animalul, îi înțelegea stările și îi putea influența sentimentele și comportamentul. Fitz avea harul acesta, dar nu și-l putea cultiva în voie, îi era inhibat continuu de Burrich, cel care fusese desemnat să se ocupe de bastardul regal. Harul era privit cu scepticism și se considera ca fiind ceva ce ar putea păta renumele unei familii, iar gândirea îngrădită a lui Burrich nu făcea vreo excepție. El era primul care condamna și încerca să sufocarea din fașă a acestei înzestrări. 

Pe fondul izbucnirii unui Război Civil în cadrul celor Șase Ducate, se desprinde o altă poveste care pare să acapareze atenția tuturor: prințul Chivalry fusese infidel soției sale și actul incestuos se soldase cu apariția unui copil, un bastard ce nu avea nicio șansă la recunoaștere sau moștenire. Chivalry era cunoscut ca fiind un om demn, onorabil și extrem de înțelept. Asta nu înseamnă că nu întoarce spatele fiului său, unicului său fiu, chiar dacă acesta era un bastard. Inițial, l-am condamnat pe marele prinț. Ulterior i-am înțeles decizia. Nu din nepăsare îl abandonase, ci pentru că își dorea să îl știe în siguranță. Soția lui legitimă nu îi putea oferi un moștenitor, așa că bastardul lui era singura certitudine că numele Chivalry și sângele său regal va fi dus mai departe. 

Viața are alte cărți pentru partida de joc închinată destinului lui Chivalry. Acesta renunță la moștenirea sa și pleacă de la curte. Imediat după, la curtea regală este adus un băiețel de șase ani și încredințat spre creștere celui care se făcea vinovat de venirea lui pe lume. Era fiul lui Chivalry. Băiatul era timid și sperios, asemeni unui pui de cățel. Nu avea vreun nume și este lăsat în grija lui Burrich, cel ce fusese altcândva mâna dreaptă a lui Chivalry, acum fiind cunoscut doar ca cel care avea grijă de grajduri, de câini și de păsări. 

„Chivalry nu-i dăduse voie să meargă cu el în exil. În schimb, îi lăsase în grijă un bastard fără nume, care mai era şi înclinat spre ceva ce el considera o perversiune. După ce i s-a vindecat piciorul, a descoperit că nu mai putea nici să călărească, nici să vâneze şi nici măcar să meargă la fel ca înainte; toate astea trebuie să fi apăsat greu un bărbat ca el. Nu se plângea nimănui, aşa am auzit. Dar, repet, privind înapoi, nici nu-mi închipui cui s-ar fi putut plânge. Prinşi în capcana singurătăţii, eram amândoi. Seara, când ne uitam unul în ochii altuia, fiecare vedea în celălalt cauza singurătăţii sale.”

Copilul primește numele de  FitzChivalry Farseer și va deveni curând o piesă importantă pe tabla de joc a familiei regale. Vă întrebați ce poate face un copil de șase ani? Multe, dacă este antrenat și format cum trebuie. 

„Un bastard, Regal, e ceva unic. Pune-i un inel cu sigiliu pe deget și trimite-l în străinătate și vei face din el un diplomat căruia niciun conducător străin nu va îndrăzni să-i întoarcă spatele. Poate fi trimis în siguranță în locuri în care un prinț de sânge nu poate risca. Imaginează-ți în câte feluri te poți folosi de cineva care este și totuși nu este de neam regesc. Schimburi de ostatici. Alianțe prin căsătorie. Acțiuni secrete. Diplomația cuțitului.”

„Se trage din neam la fel de nobil ca noi, chiar dacă s-a născut în patul care nu trebuia. Așadar, ce-o să faci din el? O unealtă? O armă? Un camarad? Un dușman? Sau îl lași să tragă mâța de coadă, ca să-l ia altcineva și să-l folosească împotriva ta?”

Fitz este crescut și instruit pentru a deveni asasin și spion. Aici intervine Chade, un personaj pe care l-am urât și l-am apreciat în aceeași măsură. Chade era un bătrân care jucase cândva același rol pe care acum îl așeza pe umerii unui copil necopt. Fitz este învățat să recunoască plantele și să știe ce combinație putea să adoarmă sau să elimine un om. Este antrenat să asculte fiecare conversație, să fie atent la fiecare detaliu și să fie capabil să redea cu exactitate ce făcuse în urmă cu câteva zile. 

Viața lui tihnită și de huzur din grajdurile lui Burrich se transformă treptat în lecții fără număr. Este transformat pe îndelete cu ajutorul lui Chade, dar este și păpușa de care trag, pe rând, un bunic, o regină, un bufon și un îngrijitor de animale. Fusese primirea lui în această familie, o binecuvântare sau un blestem? Era el capabil să ucidă în numele coroanei? Putea să ducă la împlinire planurile altora când Chade îl învățase: 

„Să nu faci ceva ce nu mai poți deface până nu te-ai gândit adânc la lucrul pe care nu-l mai poți deface odată ce l-ai făcut.”

Toate personajele din acest volum au jucat un rol în formarea lui Fitz. Nu mi s-a părut că vreunul a fost în plus, le-am reținut numele cu ușurință și am apreciat teribil asta. A fost un proces al transformării lui Fitz și al formării mele. Mi-am conturat ideea unei lumi, am parcurs, mai lent în prima jumătate a cărții, și mai alert spre final, o lume care m-a fascinat și m-a învățat să o iubesc treptat. Sunt curioasă să aflu mai multe despre parcursul lu Fitz, el fiind la finalul volumului de față, doar un adolescent, dar unul care te putea distruge în câteva clipe cu mâinile goale, unul care își învățase poziția și care încă învăța să tragă sforile în avantajul său. 

Vă recomand cu drag acest roman! Este unul magistral! 

Cartea a apărut la Editura Nemira, ediția de față fiind cea de-a doua. Mulțumesc editurii pentru romanul oferit și Simonei pentru că mi-a înlesnit întâlnirea cu această trilogie! Îl puteți achiziționa de aici. 

Despre carte: 
Titlu original: Assassin”s apprentice
Data apariției: 19 decembrie 2016
Colecția: Nautilus
Număr pagini: 424
Traducător: Antuza Genescu