Tipul din filme nu există – Bogdan Stoica

    “Cartea asta nu este doar despre mine și despre cum funcționez eu, chiar dacă așa pare. În funcție de cantitatea de bunătate din sufletul tău, citește cartea asta fie ca pe un manual de dresaj al omnivorului mediocru cu care te‐ai cuplat, fie ca pe o scuză de 224 de pagini scrisă in numele tuturor bărbaților pe care i‐ai cunoscut sau o să‐i cunoști. Pentru că așa suntem toți.“ (Bogdan Stoica, Tipul din filme nu există)

Dacă vreți să râdeți voi și să râdeți de voi, ”Tipul din filme nu există” este soluția salvatoare. E o carte pe care o puteți pune oricând pe pauză, o carte pe care-o puteți relua atunci când sunteți între cărți, cum mai spunem noi, sau când aveți nevoie să vă descrețiți frunțile. 

Primele pagini sunt vinovate. Vinovate de râs pe rupte. Următoarele, ei bine, următoarele sunt vinovate pentru acuzația pe care am lansat-o de bună voie și nesilită de nimeni lui Bogdan. Întâlnirea mea cu el a fost un blind-date și când spun întâlnire, credeți-mă pe cuvânt, că mă refer la asta virtuală, asta de autor-cititor. Habar nu aveam cine este Bogdan Stoica, nu îi urmăream blogul și nu știu dacă am văzut vreodată vreo fotografie de-a lui. Oi fi văzut pe undeva, da nu știam cine, ce și cum. Am plecat la întâlnire, după cum vă spuneam, am râs de alții și de mine (mai mă umflau părerile de rău pe alocuri și mă întrebam dacă nu cumva tipul ăsta o lucra pe undeva și spionează casele și viețile oamenilor, domnule, că prea le știe el pe toate). 

Am dat paginile și gata, l-am etichetat ca pe borcanele faimoase de magiun: arogant, domnule. Arogant, plin de el și cu impresia de buric al Pământului. De mă lăsam păgubașă și nu mă scuturam puțintel de haina asta a seriozității, ratam câteva ore de râs bun. Ca să fiu sinceră până la capăt. Știți ce m-a ajutat? Mă gândeam că toate întâmplările alea mai nasoale erau inspirate din viața lui personală, că doar nu era să recunosc acum că l-am așteptat și eu pe Făt Frumos pe cal alb. Ei, da, l-am așteptat. Și ce să vezi? Când a venit el călare, calul lui tot balegă făcea. Așa că, adio perfecțiune, bun-venit viața de român!

Cartea asta te face să râzi. Și te amuză pentru că pare ruptă din viața noastră sau a altora, că are cuvinte simple, că nu există cenzură și că autorul nu se ia în serios. L-am apreciat pentru faptul că nu s-a luat numai de urmașele Evei. Nu le consideră vinovate mușcătoare de măr. I-a luat la bani mărunți pe urmașii lui Adam, pe ei și obiceiurile lor. L-am apreciat și pentru faptul că nu a fost la vreun medic estetician de caractere (ah, meseria asta nici nu există). Nu s-a stilizat în vreun bărbat care a descoperit rețeta relațiilor de lungă durată, nici nu a uitat de Don Juan-ul neaoș cu semințe în buzunar, mașină tare și lănțișor la gât. I-a amestecat pe toți și toate și a pus într-o carte tot ce a găsit ca să mai râdă și alții nu numai el. 

M-am distrat câteva ore de una singură și am uitat de etichete, prejudecăți și aparențe. Să fim înțeleși, cartea asta nu mi-a schimbat viața. Nu îmi voi lăsa bărbatul cu toate obiceiurile lui, nici nu îi voi da cartea ca manual de studiu ”Așa nu” sau ”uite cam ce vrem noi”. Dar i l-aș da dacă ar vrea să râdă și el, poate așa ar înțelege de ce râdeam pe înfundate prin casă. 

”Fugi de tipul care urăște pisicile

Am crescut și cu câini, și cu pisici. Mare diferență1 Când eram, câinele era primul nivel din sistemul de securitate al familiei (în care ultimul era tata, cu coada de lopată ținută după cuier). Pisica era considerată utilă doar când găsea mama vreun șoarece prin cămară. Când am crescut, și-am început să vin mangă de la rockăreală și să dorm până târziu, câinele mă deranja cu lătratul. așa am rămas până azi. Dacă ar fi sa-mi aleg câinele perfect, mi l-aș alege mut. Să nu latre nici când vin hoții. Să le sară la beregată în liniște. Pisica, însă, este o mare șmecherie. Nu cred că există vreun animal mai mișto, cu personalitatea și mai fotogenic decât pisica. Și nu există femeie mai mișto decât cea care îți amintește de o pisică.

Tipa care te trezește ca o pisică, gâdilându-te cu părul ei pe față.

Tipa care se îmbracă megaregulamentar pentru job, dar își pune și-o bentiță cu urechi de pisica.

Tipa care, atunci când suni și spui „Vin acasă, ai ceva de cumpărat?”, răspunde cu „miau”, ceea ce înseamnă, de obicei, că s-a ocupat ea de tot.

Tipa care îți transmite că e bucuroasă că ai dat singur televizorul pe serialul ei preferat prefăcându-se că toarce.”

Aș recomanda cartea persoanelor care nu se iau în serios și celor care nu se împiedică de preconcepții și care nu iau totul personal. Este o carte plină de autoironie, umor și sfaturi de viață bine ascunse. Ca la români, nimic nu se obține ușor.

Nu uitați: tipul din filme nu există (ăla romantic, chipeș, lucrat la sală, politicos și atent), dar tipa există (cu mai puțină tencuială, e drept, dar există. Nu știți voi să o căutați și să o apreciați, da?) Acestea fiind spuse vă declar…auch, asta era din alt film. Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută! 

Cartea a apărut la editura Univers și o puteți cumpăra de aici! Dacă vreți să râdeți dublu, puteți cumpăra și volumul al doilea pe care îl găsiți și într-o variantă cu 32 de pagini în plus! 
Mulțumesc editurii pentru exemplarul oferit!