Suad – arsă de vie Carte document ***Recenzie

”Eu sunt o fată şi o fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pământ, ca şi cum şi-ar număra paşii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta sau de-a stânga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.”

Suad- Arsă de vie este o carte- document , o mărturie îngrozitoare, chinuitoare, care mie mi-a făcut pielea de găină și lacrimile să curgă șiroaie. M-a înfuriat, m-a adus în pragul durerii, al disperării și aveam senzația că aș țipa , nu, aș urla în toate cele patru zări nedreptatea.

Am plâns, m-am temut, m-am îngrozit și am tremurat. De ce? Poate de ușurarea faptului că nu m-am născut într-o astfel de țară, într-un astfel de colț de lume unde femeia este considerată mai puțin decât un animal.

”O vacă dă lapte și viței. Ce facem cu laptele și vițeii? Îi vindem. Aduci banii acasă, ceea ce înseamnă că vaca face servicii familiei. Dar o fată? Ce serviciu face ea familiei? Nimic. ”

Suad a avut neșansa să se nască într-un sătuc din Cisiordania. Un sat condus de cutume nescrise, de oameni care omorau pentru onoare pentru că așa era ”normal”, cu ”mame” cu privirea goală, care își asfixiau bebelușii fetițe la naștere. Băieții erau așteptați, tratați ca niște prinți, dar nu fetele. Femeile care nu aduceau pe lume prunci băieți erau batjocura satului, huiduite, lovite cu pietre și trase de păr.

Pe cât de caldă e clima , pe atât de rece e inima oamenilor. Suad a crescut într-o casă plină, cu o condiție materială specifică unei clase de mijloc da nu a cunoscut dragostea sau școala. În loc de mângâieri a primit lovituri de curele, palme și pumni. În loc de o îmbrățișare a primit un căluș la gură, o bară grea si o țintuire în grajdul animalelor pentru câteva ore.

” O zi în care nu ne bătea nu era o zi normală.”

Povestea ei, oricare i-ar fi numele, ar fi rămas necunoscută, dacă Jacqueline , o tipă hotărâtă care lucra la o fundație umanitară nu ar fi auzit de Suad- cea arsă de vie.

Suad era abandonată într-un spital, cu arsuri de gradul 3, cu plăgi care supurau și emanau un miros groaznic, pentru că medicilor le era frică să facă ceva. De cine? De habotnicii care omorau femei pentru onoare. Se întâlneau și discutau despre moarte ca și cum ar fi discutat despre prețul benzinei. Viața unei femei nu valora nimic.

Suad credea că libertatea ei va fi câștigată prin căsătorie. Visa la încălțăminte, la machiaj și la haine mai bune. Cade pradă disperării ei și acceptă avansurile unui vecin. Rămâne însărcinată, lucru interzis în satul ei, fără să fie căsătorită, pentru că cel care îi jurase dragoste  fuge.

Pentru a spăla onoarea familiei, cumnatul ei îi toarnă benzina pe haine și îi dă foc.

Au ucis- o de două ori. I-a ucis frumusețea, pielea și sufletul. I-au ucis dreptul la viață și la identitatea ei. A fost salvată…dar poate teama de foc și de oameni să dispară?
Poate ea să recupereze handicapul unui suflet ciuntit? Poate să accepte normalitatea occidentală? Pot rădăcinile unei lumi atât de antice să fie îndepărtate?

Mi-a zguduit sufletul și m-am gândit la cât sună de aiurea să te simți privilegiat pentru faptul că porți vara un tricou? Că în ciuda reticenței anumitor oameni , noi femeile avem drepturi egale cu al soților? Că îți poți privi soțul, fratele, tatăl în ochi?
Mă rog ca oamenii aceștia care încearcă să rupă barierele unei lumi care trăiește cu sute de ani în urma civilizației să nu obosească, să lupte și să salveze cât mai multe suflete. Să reușească să dărâme aceste cutume, habotnicia laicității, conceptele vechi și crimele de onoare. Să fie atât de aspru pedepsiți și niciun copil să nu mai sufere, să nu mai moară fetițe de 10-12 ani după noaptea nunții.

Doamne, în ce lume trăim?

Citate:
”Suad este prima mea „salvare” de acest fel, dar operaţiunea nu s-a sfârşit încă. A o împiedica să moară este una, a o face să retrăiască este alta.”

”Ei vor mai şti că mai sunt şi alte femei, moarte sau muribunde în toate ţările în care legea bărbaţilor a instituit crima de onoare. În Cisiordania, dar şi în Iordania, în Turcia, în Iran, în Irak, în Yemen, în India, în Pakistan, dar până şi în Israel, ba chiar în Europa. Ei vor şti că puţinele care au scăpat sunt obligate să se ascundă toată viaţă, pentru ca asasinii lor să nu le găsească, oriunde în lume. Pentru că mai reuşesc uneori acest lucru. Vor şti că majoritatea asociaţiilor umanitare nu le iau în grijă pe motivul că aceste femei sunt cazuri sociale individuale, „culturale”! Şi că în anumite ţări, legile îi protejează pe asasinii lor”

”Voiam să învăţ tot ceea ce nu ştiam. Să înţeleg diferenţele dintre oameni şi sper că aici copiii mei vor profita de şansa ce li se oferă. Nefericirea mea este aceea care le-a oferit această şansă, destinul este cel care îi protejează de violenţa din ţara mea, de războiul cu pietre şi de răutatea oamenilor. Nu vreau să li se bage în cap ceea ce au pus într-al meu şi ceea ce cu atâta dificultate fac să iasă de acolo. Încerc să reflectez şi îmi dau seama că, dacă mi s-ar fi spus că am ochi albaştri, fără a-mi da o oglindă, aş fi crezut toată viaţa că am ochii albaştri. Oglinda reprezintă cultura, educaţia cunoaşterea de sine însuşi şi a altora De exemplu, dacă mă uit într-o oglindă, îmi spun: „Ce mică eşti!”