Soția paznicului de far – Karen Viggers, recenzie

Soția paznicului de far este romanul de care mi-am agățat sufletul zilele trecute. Mi-am dorit tare mult cartea, cred că pentru nostalgia pe care titlul mi-a trezit-o. Soția aviatorului, din colecția Raftul Denisei, a fost una dintre cele mai bune cărți citite în 2019, iar Lumina dintre oceane a stârnit adevărate furtuni de emoții în inima mea.

„O plimbare afară îi va face bine. Îi va liniști mintea, iar vântul o va ajuta să-și găsească echilibrul. Când se întoarce va fi calmă. Întotdeauna se întâmpla așa. Aici era loc destul pentru ca inima să le cuprindă pe toate. Mary trăise toată viața știind această taină.
Iar ca să trăiești, aveai nevoie de o inimă care să le cuprindă pe toate.”

Soția paznicului de far nu este un roman plin de trăiri. Este un roman care subliniază frumusețea vieții, încercările prin care suntem nevoiți să trecem, pierderile, secretele și dozele de vinovăție. Autoarea a reușit să transmită mesajul puternic al romanului cu ajutorul celor două personaje de bază. Jongleriile acestea cu planurile au fost cele care au dat o notă de suspans întregii povești. Pentru că îmi place să analizez fiecare aspect, mi-am dat seama foarte repede de cursul poveștii și m-aș fi mirat dacă suspiciunile nu mi s-ar fi adeverit. Așa că, am lăsat acest aspect deoparte și m-am concentrat pe celelalte.

Soția paznicului de far – trecutul luptă să prindă prezentul din urmă

Scriitura autoarei are forța unei furtuni pe mare. Nu știi de unde te lovesc următoarele momente și nu știi unde te vor purta dezvăluirile. Trăiești alături de Mary, soția paznicului de far, cea care se întoarce pe insula în care și-a zidit tinerețea și și-a reconsolidat căsnicia. Dar îl urmărești și pe Tom, fiul acesteia, prins între dragostea pentru insulă și liniștea pe care i-o oferise cândva ținutul acoperit de ghețuri al Antarcticii.

„Fiecare pagină este impregnată cu aerul sărat al mării, valuri sălbatice și coaste stâncoase, într-o mie de nuanțe. Karen Viggers a scris o carte minunată despre efectul trecerii timpului asupra sufletelor noastre îndurerate.“ – Lire

Mary a trăit întreaga viață pe insula Bruny. Și-a plâns acolo dorurile, dragostea și și-a crescut copiii. Viața ei a fost lovită din toate părțile, exact cum erau lovite stâncile de valuri. Și unde ar putea găsi alinarea la sfârșitul călătoriei pe acest pământ? Exact. Pe insula în care învățase să fie fericită, să trăiască după cum îi așezaseră alții viața. Dar acum este bătrână și bolnavă. Nu are sprijinul fiilor săi, așa că, îi cere ajutorul nepoatei sale, Jacinta. Tânăra nu este de acord cu planurile bunicii sale, dar refuzul ei nu este mai puternic decât încăpățânarea bătrânei. Mary avea o ultimă misiune de făcut, un fel de pelerinaj al iertării, mânată doar de vinovăția care îi rodea fără milă conștiința. Îi datora asta soțului său și nu exista obstacol care să o împiedice.

Pelerinajul iertării

Tom este vocea prezentului. Și fiul pentru care Mary are o slăbiciune. Amândoi iubeau singurătatea și adăpostul oferite de insula Bruny. Tom își hrănise dragostea pentru natură și în ținuturile reci ale Antarcticii. Revenise acasă dar nu reușise să se adapteze la casa goală și la locurile pline de oameni și de gălăgie. Sufletul lui tânjea după singurătatea de la capătul lumii. Dar, în goana lui către autocunoaștere, Tom se împiedică de dragoste și speră să fie altfel de data asta. Va reuși să își găsească liniștea?

Dincolo de cele două personaje umane, personaje de bază ale cărții rămân ținuturile măcinate de valuri sau cucerite de vânt și gheață. Nu mă așteptam să simt fiorul rece al iernii pe obraji și nici să îmi imaginez colonii de pinguini și viața în acele condiții vitrege. Mi-a plăcut să încerc să desenez cu puterea minții viața de la far. Farurile au ceva maiestuos, ceva care nu este ușor de egalat. Fotografiile surprind bucăți din trecut, momente perfecte care ne vor însoți întotdeauna ca niște frânturi de certitudine. Exact asta cred că transmit și farurile: siguranță, certitudine. Atâta timp cât ele există, cineva îți oferă drumul către casă, cineva te ajută să ajungi la mal.

Soția paznicului de far – o călătorie interioară

M-aș fi așteptat la o cantitate mai mare de emoții. Eu sunt omul care se pune voluntar în bătaia lor, atâta timp cât mă dărâmă și mă reconstruiesc cu aceeași mână. Dar ce să caute emoțiile printre atâtea unghiuri ascuțite? Ce să caute aici, pe stânci, pierdute printre strigăte de pescăruși? Ar fi fost aruncate la mal, le-aș fi simțit atingerea sau s-ar fi îndepărtat rapid de mine?

Am căutat sensul romanului până la sfârșit. Tipic nouă. Căutăm sensuri și metafore acolo unde nu își au locul. Dar viața nu se explică. Viața se construiește din momente, valuri, vinovății, pierderi, victorii și momente de pură pasiune. Despre asta e călătoria, despre asta ar trebui să fie și sfârșitul. Mary mi-a oferit o lecție de viață. A rămas demnă în fața bătrâneții și a căutat locurile în care a gustat din fericire, nu s-a ascuns în spatele neputinței dictată de boală.

Soția paznicului de far este un roman care are nevoie de o anumită stare. Este ca un vuiet. Unii se vor simți atrași, alții vor dori să nu se afle în calea lui.

Aștept și părerile voastre!

Soția paznicului de far a apărut la Editura Humanitas.