Soldat Marinar este unul dintre romanele pe care le-am văzut în timpul „plimbării” mele săptămânale pe Libris. Nu citisem nimic despre această poveste, nu văzusem vreo postare care să mă ajute să-mi creionez o părere clară. Descrierea ar fi trebuit să îmi fie de ajuns, desigur. Dar voiam un pic mai mult.
Voiam să am siguranța că mă aventurez pe un tărâm îngrădit de limite pe care le cunosc, populat cu oameni de la care știu la ce să mă aștept. Nu îmi doresc asta întotdeauna. Doar că, așa cum cred că e lesne de observat dacă îmi vizitați blogul des, nu mă mai întâlnisem până acum cu Claire Kilroy. Nu-i știam nici stilul de scriere, nici temele, nici amprentele pe care le apasă peste textele sale. Acum le știu. Sau cred că le știu.
Claire Kilroy a scris o poveste care doare. Cu un număr redus de personaje, nici nu ar fi fost loc de mai multe, cu sentimente pe care le cunoaștem, le-am experimentat, le-am izolat, le-am negat, ni le-am asumat într-un târziu. Cu tăceri care dor și care separă, cu roluri pentru care credem că suntem pregătite dar care ajung să capete dimensiunea unei tornade în propria noastră viață. Cu oameni care nu înțeleg ce înseamnă maternitatea, cu momente de evadare și frânturi de realitate, cu derapaje sentimentale și lupte care nu duc nicăieri.
Soldat marinar – la granița dintre realitate și așteptări
„Va veni un timp când vei da vina pe mine pentru toate. Până și ce nu s-a întâmplat încă că fi din vina mea. Ce-am făcut și ce n-am reușit să fac. Aici îți cer doar atât: să vorbim întotdeauna. Nu mă scoate din viața ta. Într-o zi vei pleca, așa cum e firesc. O parte din mine abia așteaptă. Și mai e și partea cealaltă.”
Claire Kilroy arată și o altă față a maternității. Una pe care nu o vezi prea des pe rețelele de socializare sau în pictorialele perfecte. Știm deja, grație filtrelor timid coborâte de pe fața reală a maternității, că viața cu un copil mic (mai ales la primul copil) nu este ușoară. Că se activează instinctul matern, doar că uneori înghite orice fărâmă de personalitate. Că instinctul matern, așa bulversant și acaparator cum este, devine deconcertant, sufocant, apăsător. Că știi cum ar trebui să faci anumite lucruri, doar că te lași afectată de părerile altora, de reușitele altora, de momentele de glorie ale altora. Că tu, dincolo de ceea ce fac ceilalți, pui la fel de multă presiune pe tine.
„O carte extrem de emoționantă, cu o notă de tandrețe și rezonanță mitologică. O carte pe care multe femei o vor îndrăgi cu siguranță și de care mulți bărbați au disperată nevoie, cred eu, și le-ar prinde foarte bine s-o citească.-Colm Toibin
Și nu spune toată lumea că, odată cu instinctul matern, se activează și sentimentul de vinovăție pe care ajungi să îl simți permanent. Nu faci destul. Nu ești destul de bună. Nu ești capabilă să îl educi, să îl menții în siguranță, să îl protejezi, să îl faci fericit. Apoi, când se întoarce acasă soțul, cel care nu știe câte lupte ai dus tu între două scutece și o alăptare, între un plâns neconsolat și o preparare a laptelui tip formulă, ești smulsă din universul matern și adusă cu picioarele într-o realitate care nu se mai rezumă la doi.
Dar el nu știe. El nu vede. El vrea mâncare caldă pe masă, vrea o soție care îl întâmpină cu parfum pe haine și zâmbete lipite de față. El încearcă. Doar că tu întârzii. Și ce e ăla? E cumva un cucui? Dar tu unde ai fost când copilul s-a lovit? Cum ar putea un copil să se dea intenționat cu capul de ceva? Și cum să te plângi de minunea pe care ați făcut-o amândoi când tu îi trimiți poze instagramabile aproape în fiecare zi? Și ce e atâta de greu, doar stai toată ziua acasă, poți amesteca într-o oală cu orez.
Nu e peste tot la fel. Dar sunt și așa mame. Sunt și așa situații. Sunt și așa tați.
Soldat marinar – uneori, în tabăra asta sunt doar mamele și copiii lor
„Iată înălțătorul adevăr, Marinare: femeile ajung la un pas de moarte ca să dea viață copiilor lor. Îndură suferințe atroce, sfârtecate pe dinăuntru, după care se adună oricât de rău le-ar fi, oricât sânge au pierdut, și de ocupă de bebelușii lor.”
M-am tot gândit la numele cărții. Cumva, în capul meu, nu poți alătura aceste două cuvinte laolaltă. Cum să fii soldat și marinar în același timp? Nu știu de ce autoarea a ales anume acest titlu. Dar vă spun cum am perceput eu întreaga situație. La începutul cărții, acolo unde am simțit cum sufletul îmi este sfârtecat fără anestezie, autoarea redă un episod dur. Nu o să vă spun despre el. O să vă spun doar că bebelușul luptă, ca un soldat în miniatură, pentru mama lui. Cu propriile arme, cu plânsetul strașnic și pumnișorii strânși. Apoi, ca un marinar iscusit, bebelușul învață să navigheze pe apele tulburi și întunecate din interiorul mamei sale.
Amândoi, inimă lângă inimă, învață să treacă de fiecare etapă, adunând momente de reușită și asimilând lecțiile după fiecare eșec.
Mi-a plăcut mai mult prima parte a poveștii. Poate pentru că mi-am adus aminte de propria experiență cu maternitatea. Am simțit și eu aceeași sfârșeală fără capăt. Și fără speranță. Apoi, pe măsură ce am trasat limite clare în jurul mamei, pe măsură ce viața s-a scurs, am simțit că pierd ușor frâiele poveștii. Finalul, din punctul meu de vedere, ar fi putut fi mai transparent, mai încărcat de substanță, de emoție și de sens.
Soldat Marinar – o călătorie sfâșietoare
Soldat Marinar este o poveste grea, cu o încărcătură emoțională aparte. Nu știu cum ar putea să o perceapă proaspetele mame. Ar putea fi și colac de salvare (în anumite puncte) dar și o răstălmăcire inutilă a propriilor trăiri. Cred că depinde tare mult de „solul” pe care cade. Dar este o carte de citit. Măcar o dată în viață. Mai ales pentru atunci când crezi că nu faci de-ajuns.
Soldat Marinar – Claire Kilroy – este disponibil pe Libris.
Autor: Claire Kilroy
Editura: POLIROM
An aparitie: 2024
Editie: Necartonata
Nr. pagini: 272
Colectie: Biblioteca Polirom. Actual
Literatura: Irlandeza
Titlu Original: Soldier Sailor
Traducator: Andreea Focsaneanu
