Și caii se împușcă, nu-i așa? Da, din păcate. Atunci când oamenii doresc să le curme suferința, atunci când știu că nu mai sunt alte căi și când s-au eliminat toate variantele de tratament. Este nedrept? Da. Este inuman? Da. Este dureros? Da, de o mie de ori da. Însă, oricât de barbară este împușcarea, aceasta curmă suferința și aduce eliberarea celui suferind.
Nu-i despre cai cartea asta. Dar e despre ființe vii, ființe care-și caută locul, rostul și calea. Ființe care devin martorii visurilor care se sting pe rând și devin cenușă înainte de prima bătaie de aripi. Ființe care, în mersul lumii întregi, nu-și sincronizează pașii și așteaptă ca o nenorocire să le curme zbaterea și suferința. Un tablou redat prin puterea contrastului dintre zumzetul lumii exterioare și liniștea lumii interioare, dintre ritmul antrenant al muzicii și timbrul stins al sinelui.
„Și caii se împușcă, nu-i așa? îl așază pe Horace McCoy alături de alți mari autori, precum Nathanael West sau F. Scott Fitzgerald, cei care au pus sub lupă atmosfera viciată a Hollywoodului și, prin aceasta, capcanele și falsitatea visului american.”
O pereche, aceleași aspirații, destine diferite
Procedeu nedorit și vajnic născător de traume, moartea lui Nellie – calul bunicului său – îl urmărește pe Robert, un tânăr regizor aspirant.
„În aceeași zi mi-a explicat că și el ținea foarte mult la Nellie, dar că a fost nevoit s-o omoare. „Era spre binele ei, nu mai puteam face nimic”, mi-a zis. „Nu mai era bună de nimic. Numai așa puteam s-o scăpăm de chin…”
Robert a fost personajul meu preferat. Pe el îl pot așeza în dreptul celui care îndură loviturile vieții. Primește, încearcă, se străduiește, ține capul la suprafață, visează, renunță, încearcă din nou. Robert este omul pe care te poți bizui, omul lângă care ai putea să cucerești imperii sau să demolezi frici. Însă, în mijlocul unor evenimente cu puternice implicații psihologice, nici Robert nu poate face minuni. Mai ales dacă întâlnește genul de om care contaminează cu negativismul său fiecare celulă, fiecare vis, fiecare așteptare.
În pași de dans și-n zbateri de suflet
Robert o întâlnește pe frumoasa și visătoarea Gloria. Îmbătată de visuri de măreție, faimă și glorie – nume predestinat, nu-i așa? – tânăra îi propune lui Robert să i se alăture în cadrul unui maraton de dans. Participanții, sub ochii publicului, dansau fără oprire, atât cât puteau rezista. Aveau dreptul la zece minute de pauză la fiecare două ore petrecute pe ringul de dans. În aceste zece minute, tinerii mâncau, dormeau, făceau duș. Ei își fracționau timpul, ei își gestionau secundele prețioase.
Publicul putea să le ofere bani, sponsorii se întreceau în premii care le puteau aduce publicitate și clienți noi. Dar, lucru bine știut de Gloria, maratonul era vizitat de producători de film și actori. De asta voia să devină participantă. Visa să ajungă faimoasă, voia ca viața ei să conteze. Însă, în ciuda sinelui măcinat de visuri și dorințe de măreție, Gloria este măcinată de o tristețe ieșită din comun. Nu vede nimic frumos în viață, își dorește moartea și regretă că nu are curaj să își
„Uneori e suficient dacă putem doar să „stăm pe-o bancă și să urâm pe toată lumea”.
Și caii se împușcă, nu-i așa?
Cartea asta dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că esențele tari se țin în sticluțe mici, mici de tot. Că nu ai nevoie de metafore greoaie, de cuvinte mari și fraze lungi pentru a sublinia contrastul dintre muritori.
Romanul lui McCoy cnsumă, doare, rănește, bulversează, înspăimântă, șochează, cuprinde, îmbolnăvește.
Mă număr printre cei care nu au apucat să vadă filmul. Știu, nu dați cu pietre. Dar nu știu dacă mai pot, nu după cartea asta și presiunea care mi-a devenit a doua piele. Nu după ce șocul și revolta mi-au devenit cocon bolnav, încărcat de neputință și semne de întrebare.
Am citit romanul pe nerăsuflate, într-o dimineață. Eram curioasă, apoi am devenit furioasă și nerăbdătoare. Voiam să termin, voiam să plec departe de acel maraton bolnav, de acea paradă a slăbiciunilor și viciilor omenești, de acea exploatare nesfârșită. Am vrut să ajung la final. Pentru a putea afirma că l-am terminat, pentru a mă debarasa de toată tensiunea, vina, farmecul bolnav, așteptarea, dorința. Și pentru a vedea dacă Robert primește ispășirea.
Și caii se împușcă, nu-i așa?
Romanul lui Horace McCoy este o confesiune, dar și o radiografie a unui societăți care se hrănește cu pâine și scandal. Nu știu cu ce îl veți asocia voi, pentru mine a fost ca un experiment bazat pe suferințele unei molii. Prinsă într-o plasă țesută cu iscusință, așezată într-o lumină prea puternică pentru aripile-i fragile, dansându-și ultimul dans.
Nu e încărcat de citate și nici de metafore puternice, însă romanul ăsta are destulă putere pentru a cutremura până și cel mai tare suflet. Acaparator, insinuant, bulversant, sfâșietor. Recomand!
„Și caii se împușcă, nu-i așa” este disponibil pe siteul editurii Humanitas Fiction, chiar aici.
Titlu: Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
An apariție: 2023
Ediție: a II-a
Pagini: 136
Colecție: Raftul Denisei
Domeniu: literatură
Autor: Horace McCoy
Traducere: Dan Croitoru
