Secretele pe care nu le-am spus este romanul de debut al autoarei Lara Prescott. A fost tradus în 29 de limbi şi urmează să fie ecranizat de The Ink Factory, în colaborare cu Marc Platt Productions.

„O palpitantă poveste de iubire şi spionaj care arată puterea uriaşă a propagandei.” – The Wall Street Journal

Lara Prescott a reușit să scrie un roman puternic, viu, ofertant. E drept, subiectul ales i-a permis să brodeze pe marginea lui. Dar este nevoie de măiestrie, atenție și forță pentru a putea manevra o asemenea bucată de istorie. Și Lara Prescott a avut câte puțin din toate. I-am oferit patru stele cărții. Și asta doar pentru că mi s-a părut un pic fragmentată prima parte a romanului și pentru finalul ușor prea vag pentru gustul meu. Aș fi vrut ca autoarea să fi oferit mai multă lumină acelor crâmpeie de existență. Personajele o meritau.

„Ne dezvăluim în fragmentele pe care vrem să le cunoască alții, chiar și cei mai apropiați. Toți avem secretele noastre.”

Dincolo de ideea centrală a cărții – opera Doctor Jivago și iubirea dintre Olga și Boris – Lara Prescott le oferă voce  femeilor care au avut un rol important în fiecare etapă a războiului, indiferent de tabăra în care s-au aflat.

Dactilografele – femeile umbră, cu mâini puternice și degete rapide.

„Eram primele fete din familiile noastre care obținuserăm diplome universitare. Unele dintre noi vorbeau mandarină. Unele puteau pilota avioane. Unele puteam mânui un Colt 1873 mai bine decât John Wayne. Dar, la interviurile de angajare, nu ne întrebaseră decât dacă știm să dactilografiem.” 

Agenții dubli – femeile care obțineau informații oferind la schimb bucăți din inima și sufletul lor.

Din momentul în care luam decizia, nu mai exista cale de întoarcere. Un agent dublu e un termen impropriu: o persoană nu se tranformă în două. Mai degrabă, pierzi o parte din tine ca să exiști în două lumi, fără să exiști pe deplin în niciuna dintre ele.”

Secretele pe care nu le-am spus
Secretele pe care nu le-am spus

Secretele pe care nu le-am spus – gânduri neștiute

„Cartea asta o să ne arunce în jos într-o spirală din care nu mai există cale de întoarcere.” 

Era clar că acest roman va fi unul pe gustul meu. Ficțiunea istorică este genul literar de care nu mă voi sătura prea curând. Mai ales când aflu din nota autorilor sursele de inspirație. Nu am citit Doctor Jivago (liber la aruncat cu pietre), dar știu că a fost o carte controversată. Boris Pasternak a avut puterea să scrie o asemenea carte. Nu se putea împotrivi sistemului, dar avea propriile arme: cuvintele.

De omul Boris nu mi-a plăcut. Mai ales pentru că i-a pricinuit atâtea necazuri Olgăi Ivinskaia, femeia care l-a iubit necondiționat.

„Era treaba mea să obțin cărți care îi puneau pe sovietici într-o lumină proastă: cărți pe care le interziceau, cărți care criticau sistemul, cărți care făceau Statele Unite să arate ca un far strălucitor. Voiam să vadă clar un sistem care permitea statului să ucidă orice scriitor, orice intelectual — la naiba, chiar și un meteorolog — care avea altă opinie.”

Am auzit și am citit despre cum cărțile au devenit arme. Dar Lara Prescott m-a vrăjit cu această poveste. Era ca și cum acum aș fi auzit pentru prima oară de eforturile unor oameni de a face adevărul auzit. Oamenii aceștia m-au uimit cu capacitatea de a găsi soluții pentru cauza lor. Nu știu dacă aș fi putut trăi zi de zi cu gândul că cineva e pe urmele mele. Nu știu dacă aș mai fi putut iubi și apăra un om care trăia doar pentru opera lui. Nu știu dacă aș fi putut supraviețui gândului că oamenii îmbărcați în negru mă vor purta în temințe subterane pentru interogatorii lungi și violente.

„Fie ca arma noastră literară de distrugere în masă să facă un zgomot monstruos.”

Femeile au avut rolul lor.

V-am spus mai sus că mi s-a părut că povestea a fost un pic prea segmentată. Nu vedeam vreun punct de legătură, exceptând sistemul care le stăpânea viețile tuturor. Aveam povestea dintre Boris și Olga (și impactul pe care Doctor Jivago l-a avut asupra lor), dar aveam și povestea dactilografelor și a agenților dubli. Nu știam cum se vor „lega” toate acestea într-un tot unitar.

Sinceră să fiu, deși mi-a plăcut să aflu informații despre regimul sovietic și povestea reală de dragoste dintre Boris și Olga, mi-a plăcut mai mult să stau alături de dactilografe. Femeile acestea sunt un exemplu. Nu știu care a fost sursa reală a puterii și determinării lor, dar mi-ar plăcea să mai citesc cărți despre ele. Vocea lor merită auzită, poveștile lor merită păstrate și transmise generațiilor următoare.

Toată lumea avea nevoie de ele. Bărbații nu le-au recunoscut niciodată importanța, ba au ajuns să le trateze ca pe niște obiecte, mereu pregătite să fie la dispoziția lor.

Dactilografele locuiau în cartiere insalubre, în garsoniere micuțe. Viața lor era la fel de tristă precum munca pe care o făceau. Tastau cu viteză cuvinte pe care erau obligate să le uite în minutul următor. Mașini de scris. Cam la asta erau reduse.

Irina și Sally – împotriva regimului

Din corpul dactilografelor se vor remarca treptat Irina, o tânără rusoaică, și Sally, o apariție de neuitat. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste un pic mai mult pe poveste lor. Amândouă au suferit extraordinar de tare și meritau mai multă atenție. Mi-a plăcut foarte mult de ele și finalul mi-a adus un zâmbet în colțul gurii.

„O palpitantă poveste de iubire şi spionaj care arată puterea uriaşă a propagandei.” – The Wall Street Journal

Secretele pe care nu le-am spus este o o ficțiune istorică de primă clasă. Regim sovietic, agenți dubli, serviciul de spionaj, săli de interogatoriu, detalii  despre acțiunile unor oameni conduși de interese meschine – despre toate astea veți citi. Și despre ele: puternice, iubitoare, șarmante. Femei.

Secretele pe care nu le-am spus a apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection, și poate fi cumpărată de aici. 

Felicitări pentru traducere, doamnă Alexandra Fusoi!

Autor: Lara Prescott

Nr. de pagini: 448

Titlul original: The Secrets We Kept

Limba originală: engleză
Traducere de: Alexandra Fusoi
Anul apariţiei: 2020

Lasă un răspuns