În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat necunoscut, de pe insula Guernsey? Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.
Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mari iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.
Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.
https://nemira.ro/scrisori-din-insula-guernsey
Din partea Isolei Pribby pentru Juliet
19 februarie 1946
Dragă domnişoară Ashton,
Ce surpriză! Dumneavoastră aţi scris o carte despre Anne Brontë, soră cu Charlotte şi Emily. Amelia Maugery zice că mi-o va împrumuta s-o citesc, deoarece ştie că am o mare slăbiciune pentru surorile Brontë – sărmanele copile. Când te gândeşti că toate cinci au suferit de plămâni şi au murit atât de tinere! Mare păcat.
Nu-i aşa că tăicuţul lor a fost un egoist? Îşi neglija fiicele – se închidea în birou şi zbiera să i se aducă şalul. Pretindea să fie mereu servit. Nici n-a ieşit din camera lui, în timp ce fetele îi mureau ca muştele.
Şi nici fratele lor, Branwell, nu făcea multe parale. Mereu beat, mereu vomitând pe covoare . Iar ele erau obligate să cureţe după el. Frumoasă îndeletnicire pentru nişte doamne Scriitoare!
Am convingerea că, având acasă minunăţiile astea de bărbaţi şi fiindu-i imposibil să cunoască alţii, Emily a trebuit să-l inventeze pe Heathcliff! Şi a făcut o treabă foarte bună. Bărbaţii din cărţi sunt mult mai interesanţi decât cei din viaţa reală.
Amelia ne-a spus că aţi dori să cunoaşteţi mai multe lucruri despre clubul nostru literar şi despre ce anume discutăm la întruniri. Eu am vorbit despre fetele Brontë atunci când mi-a venit rândul. Regret că nu vă pot trimite notiţele mele despre Charlotte şi Emily – le-am folosit ca să aprind focul la plită, pentru că nu mai aveam alte hârtii prin casă. Deja mi-am ars Cartea Apocalipsei şi povestea lui Iov.
Probabil că veţi dori să ştiţi de ce le admir atât de mult pe fetele astea. Îmi place să citesc despre întâlniri pasionale. Eu n-am avut parte de aşa ceva, dar acum mi le pot imagina. La început nu mi-a plăcut La răscruce de vânturi, însă atunci când fantoma lui Cathy începe să zgârie la geam – mi s-a pus un nod în gât şi n-am mai putut să las cartea din mână. Emily Brontë m-a făcut să aud tânguielile lui Heathcliff peste mlaştini. Nu cred că, după ce am citi romanul unei scriitoare atât de bune, aş mai putea să recitesc Dramă în amurg, a domnişoarei Amanda Gillyflower. Dacă apuci să citeşti o carte bună, nu te mai poţi bucura de lectura unei cărţi proaste.
Am să vă spun acum câteva lucruri despre mine. Am o căsuţă şi un petic de pământ lângă conacul şi ferma Ameliei Maugery. Proprietăţile noastre se află pe malul mării. Am câteva găini, un ţap – pe care îl cheamă Ariel – şi îmi cultiv pământul. Mai am grijă şi de un papagal – de fapt, o papagaliţă, pe care o cheamă Zenobia şi care nu poate să sufere bărbaţii.
În fiecare săptămână mă duc la târg, unde am o tarabă, ca să-mi vând conservele, legumele şi elixirele prin care bărbaţii îşi pot recăpăta ardoarea pierdută. Poţiunile acestea le fac cu ajutorul lui Kit McKenna – fiica scumpei mele prietene, Elizabeth McKenna. Are doar patru ani şi trebuie să se urce pe un taburet ca să ajungă la oală, dar n-am cuvinte să vă descriu cu câtă vigoare amestecă în ea.
Nu sunt o femeie atrăgătoare. Am nasul mare şi mi l-am spart atunci când am căzut de pe coteţul găinilor. Un ochi are obiceiul să mi se zbată în permanenţă, iar părul îmi stă mereu vâlvoi, pentru că nu reuşesc să-l netezesc cu niciun chip. Plus că sunt înaltă şi cu oase mari.
Dacă doriţi, pot să vă mai scriu. Să vă spun ce credem noi despre lectură şi cum cărţile au reuşit să ne ridice moralul în perioada când nemţii se aflau pe insula noastră. Singura dată când cititul nu a mai reuşit să ne ajute a fost atunci când au arestat-o pe Elizabeth. Au prins-o că îl adăpostea pe unul dintre amărâţii ăia de muncitori polonezi şi au trimis-o la închisoare în Franţa. Nicio carte n-a mai putut să mă bucure – nici atunci şi nici multă vreme după aceea. De dragul lui Kitty, trebuia să mă stăpânesc ca nu cumva să iau la bătaie fiecare neamţ care-mi ieşea în cale. Era doar o copiliţă la vremea respectivă şi avea mare nevoie de noi. Elizabeth încă nu s-a întors acasă, deşi războiul s-a terminat. Ne întrebăm ce-o fi păţit, dar eu zic că-i încă devreme şi mai e timp să vină înapoi. Mă rog pentru asta, pentru că mi-e tare dor de ea.
A dumneavoastră prietenă,
Isola Pribby
E pe lista de dorințe.
Pare foarte frumoasa!
Foarte interesant! Neapărat voi citi această carte. Mulțumesc!