Scrisoarea pierdută aduce cititorilor o poveste emoționantă, bazată pe un subiect care nu are cum să nu stârnească empatie și lacrimi. Întotdeauna mă răscolesc aceste romane-mărturie, întotdeauna nasc în sufletul meu furtuni de sentimente și trăiri.
„Debutul în forță al lui Ellory dezvăluie adevărul răscolitor despre femeile acelea și despre puterea, sacrificiile și rezistența lor.” – Heat Magazine
Acum, la câteva zile după lecturarea cărții, pot să spun că gândurile mele sunt mai așezate și mai „dure” un pic. Am trecut peste revolta din timpul lecturii, peste durerea care se născuse în timpul acela. Acum e altfel, acum am mintea limpede și emoțiile s-au băgat înapoi în lăcașul lor. Din punctul meu de vedere, autoarea ar fi putut insista un pic mai mult pe povestea din trecut sau ar fi putut să evidențieze mai bine pornirea lui Miriam de a cunoaște adevărul.
A, și să nu uit, mă bucur că la noi a fost ales acest titlu. În original, romanul se numește Rabbit girls – Fetele iepure. Deși sunt menționate femeile care au avut parte de tratamentele inumane din lagărele de muncă naziste, accentul nu cade neapărat pe ele. Aflăm despre tot ce au pătimit din niște scrisori, bilețele vârâte în tivurile unei rochii de deținută. Sunt picături pe care le primim cu porția și e greu să le adunăm într-o masă compactă, să stabilim legături cu personajele lor principale.
Scrisoarea pierdută – poartă spre trecut
„Un roman extraordinar și puternic, care m-a captivat și emoționat până la sfârșit.” – Mary Chamberlain, autoarea romanului Croitoreasa de la Dachau
Nu știu să spun exact ce nu m-a convins la această poveste. S-a citit ușor, dar nu am avut eu starea potrivită pentru ea. Cu toate acestea (și aici mă refer la stare), a primit toată atenția mea. Nu reușeam să înțeleg unde dorește autoarea să ajungă cu povestea lui Miriam. A pus dramă în ambele perspective și sentimentele mi s-au amestecat fără să vreau.
Am simțit că dorește să pună cumva în balanță poveștile. Să arate suferințele de atunci, să sublinieze dramele de acum, să arate fața urâtă a iubirii. Nu știu. Mi s-a părut că se duce în prea multe direcții, fără să rămână prea mult pe loc și fără să ne permită să creăm legături cu personajele sale.
Miriam Winter îl îngrijește pe tatăl său bolnav și învață să se reacomodeze la o viață normală, lipsită de violență psihică și presiuni. Crezuse în iubire și fusese dezamăgită. Acum se ascundea în casa tatălui său și încerca să dărâme zidurile pe care le ridicase atâta amar de vreme.
Într-o criză de agonie, tatăl său pronunță un nume: Frieda. Prenumele nu era al mamei lui Miriam și tânăra nu avea vreo amintire cu o femeie care să se numească așa. Cine era femeia? Ce rol jucase aceasta în viața tatălui său și de ce o pomenea acum?
Secrete din trecut
Nu știu dacă Miriam era doar curioasă să descopere secretul tatălui său sau voia să își abată atenția de la propria căsnicie, dar am pornit alături de ea în această misiune. Nu știa de unde să înceapă. Și era și mai greu pentru că tatăl său nu scotea niciun alt cuvânt. Nu o putea îndruma către fotografii, mărturii sau persoane. Găsește în fundul dulapului o rochie dungată, ascunsă într-o valiză ponosită. Văzuse un tatuaj cu un număr de identificare pe mâna tatălui său. Era posibil să fi fost amândoi deținuți în același lagăr?
Era sigură că mama ei nu avea legătură cu rochia aceea. Știa povestea de viață a părinților săi și era absolut convinsă că le cunoștea povestea de dragoste și începuturile. Și atunci de ce păstraseră acea rochie? Ce drame și secrete ascundea? Era a Friedei?
În tivurile rochiei găsește bilețele ascunse, scrisori mai lungi sau mai scurte, pline de dragoste și durere. Și află curând că Frieda era autoarea lor. Care era legătura fetei cu familia Winter? Și cine ar fi putut să traducă scrisorile pentru ea?
Scrisoarea pierdută de la Auschwitz
Scrisorile Friedei sunt pline de durere și de evenimente care pot tulbura sufletele cititorilor. Viața din lagăr a fost una cruntă, încărcată de durere, tratamente inumane și suferință. Dar ș fi preferat să fie două perspective distincte, să primesc timp pentru a sta în preajma personajelor. Să cunosc mai bine ambele planuri, să primesc toate informațiile de care aveam nevoie pentru a construi mai bine întregul tablou.
Nu știu dacă am avut un personaj preferat, am simțit că mi s-a răpit această oportunitate. Frieda a fost singura care m-a impresionat un pic. A acționat din dragoste, a luptat și a crezut.
Pentru că speranța supraviețuiește chiar și în vremurile cele mai întunecate.
Henrik mi s-a părut a fi o fire egoistă, concentrat prea mult pe propria fericire, fără să țină cont de victimele colaterale. Iar Miriam, nici nu știu ce să zic despre ea. Deși povestea ei de viață a fost una tensionată, încărcată de șocuri și drame, nu mi-a transmis nimic. Nu am reușit să îi înțeleg povestea, să îi preiau tensiunea pe umerii mei, să vreau să îi dezleg ițele și să o port spre noi orizonturi.
„Înspăimântător, dar în același timp minunat.” – Polly Crosby, autoarea romanului The Illustrated Child
Scrisoarea pierdută de la Auschwitz poate fi o alegere potrivită atunci când aveți nevoie de o lectură nu foarte solicitantă sau sunteți la început cu ficțiunea istorică.
A apărut la Editura Corint și poate fi cumpărată de aici.
AUTOR(I):ANNA ELLORY
EDITURA:CORINT
AN APARIȚIE:2021
NUMĂR PAGINI:480
TRADUCERE:IOANA PETRIDEAN
