Dacă aș avea timp și curaj, aș pregăti o cană cu ceaiul aromat preferat și m-aș așeza la masa de scris. Aș scrie o scrisoare adresată mie. Destinatarul sunt eu, cea de azi, și expeditorul as fi tot eu, dar varianta aceea pe care o doream mai bună. De ce „o doream”? Pentru că nu știu cât am reușit.
M-aș așeza și mi-aș scrie. Când a suflat vântul abandonării peste visurile mele? Când mi-am scuturat praful colorat de pe umeri? Când mi-am lăsat baltă toate dorințele și unde mi s-a terminat ambiția?
Aș întreba când mi-am pierdut culoarea din suflet și sclipirea din privire? Când am învățat să contorsionez noțiunea de fericire?
Sunt mulțumită? Să fiu sau să nu?
Când am încetat să mă mai bucur de soare și când m-am așezat ultima oara pe o bancă, am lăsat totul baltă și am privit dansul frunzelor de toamnă?
Când am înlocuit scrisorile pe care le compuneam cu vârful peniței cu lucrurile astea impersonale și reci?
Când am înlocuit „îmi pare rău” cu „e vina lui sau a ei?”
Când m-am lăsat păgubașă și când am încetat să mai sper? Unde sunt toate pornirile acelea energice ce făceau pieptul să zumzăie de parcă adăpostea un roi de albine? Unde am încetat să mai văd culori și de ce m-am acoperit de nuanțe sumbre?
Unde m-am pierdut pe mine și ce m-a transformat în ceea ce sunt? Ce am putut să stric și ce am pierdut din vedere?
Unde am încetat să îmi plec genunchiul spre meditație și când am început să amân pe mai târziu?
Dacă aș avea curaj, mi-aș scrie. Mi-aș scrie și m-aș certa. M-aș certa atât de aspru încât sufletului îi va trebui mult timp pentru a putea reînnoda toate ițele de care l-am tras. Pe unele fire le-aș anula definitiv, pe altele le-aș lăsa așa înnodate și pe altele le-aș întinde la nesfârșit.
Când am încetat să mai fiu și m-am resemnat? Când mi s-au afirmat mie zidurile de netrecut? Unde mi-am pierdut curajul și spiritul de luptător?
Mi-aș scrie și m-aș certa. M-aș certa așa cum nu am fost certata vreodată. Aș face un bilanț și aș încerca să reechilibrez balanța. Mai pot să îndrept lucrurile, trebuie doar să ridic privirea către cine sunt și cine speram să fiu. Să lupt mai mult pentru mine.

20 COMENTARII

  1. Uneori este bine să ne mai certăm pe noi înșine, așa prindem curaj și ne mobilizăm mai bine apoi. Și eu mă cert destul de des pe mine. 😀

  2. Îți mulțumesc! Mă bucur tare mult. Uneori uit că îmi place să scriu și nu o mai fac. Ar trebui sa scriu mai des. Sunt cel mai mare critic al meu și întotdeauna vreau mai mult de la mine. Scrisoarea a fost mai mult că o cearta. Poate mă iau mai mult in seamă 🙂

  3. Totul trece, spuneau inteleptii. Toti trecem prin aceste stari, important este sa invatam din greseli si sa renuntam sa le mai caram dupa noi prin sentimente negative, sa retinem doar lectia. Dumnezeu are cai nebanuite. Duminica frumoasa, bellissima! 🙂

  4. Uneori, această dedublare între ce ai fost și ce ești acum, pare grea. Uneori chiar este grea. Dar trebuie să privești cu atenție. Nu trebuie să cerți și să judeci, este bine să privești, să înțelegi, să ierți și să te ierți. Apoi zarea devine mai clară, aerul mai liniștit, iar furtunile ce păreau că nu mai dispar, s-au… dus. Poate nu va fi numai lapte și miere, dar viața va apărea mai frumoasă nițel, mai lină.
    Aceasta este părerea mea, cel trecut peste șase decenii și peste multe întâmplări, mai mult sau mai puțin plăcute și dorite.
    Altminteri, îmi place ideea de scrisoare scrisă ție însăți și mi-a plăcut și cum anume ți-ai scris-o.

  5. Si eu daca as avea curaj si daca as avea darul cuvintelor ti-as scrie o scrisoare si ti-as spune multe,dar asa iti spun ca atat cat te cunosc,esti un om minunat ❤!Fii optimistă si capul sus!!te pup si te îmbrățișez!

  6. Cred ca o astfel de scrisoare ar trebui sa îmi trimit si eu mie… dar si mai interesant ar fi sa văd ce mi-as Răspunde…
    Frumos articol, Anca! Te superi dacă preiau si eu ideea?

Lasă un răspuns