Sacrificiul – Henrik Fexeus, fragment în avanpremieră

Sacrificiul, romanul scris de Henrik Fexeus, este gata să cucerească publicul din România.

Dacă aveți nevoie de un mic imbold pentru a-l comanda, iată un fragment în avanpremieră:

„Inițial, Liv intenționase să aducă un trepied pentru cameră. Dar asta ar fi făcut-o mult mai puțin mobilă. Și nu crede că David are nevoie de un cadru perfect. Teleobiectivul, cel puțin, îi permite să fotografieze de la o distanță sigură. Se simte ca un agent secret când se ascunde în iarba umedă din spatele câtorva copaci, pe aleea care merge direct spre nord-vest de la statuia lui Linné. De acolo vede suficient de bine prin obiectivul camerei pen­tru a putea citi plăcuța de alamă de la picioarele lui Linné.

Geanta ei pentru aparat este decorată cu sigla Societății Ornitologice Suedeze. Fusese ideea Sakurei, înainte ca Liv să plece de acasă. În cazul în care cineva ar întreba-o ce face cu un aparat de paparazzi în Humlegården. Lui Liv i se păruse o prostie totală, având în vedere că va fi în oraș și nu în pădure, dar în cele din urmă fusese de acord.

O femeie se oprește la statuie și se uită în jur. Este înaltă și poartă un sacou negru cu o bluză albă. Părul îl are prins în coc. În ciuda ridurilor de pe frunte, este extrem de frumoasă, cu pomeți înalți, aristocratici. Liv crede că arată ca o avocată. Sau mai degrabă ca o vedetă de film care joacă rolul unei avocate. Liv își dă seama că poate Paulina nu îndrăznește să vină singură și a trimis un delegat. Nu cumva este acea Florence? În acest caz, David a avut mai mult noroc decât merita. Dacă Liv nu ar fi avut-o pe Sakura, nu i-ar fi displăcut să fie invitată la un suc de avocata vedetă de film. Liv o studiază câ­teva minute prin obiectiv. Femeia se așază pe o bancă și Liv începe să facă fotografii, pentru orice eventualitate. Nu se mai simte ca un agent secret, ci mai degrabă ca un stalker. Dar poate da vina pe David, care i-a cerut să facă asta, dacă Sakura ar întreba-o de ce are atât de multe fo­tografii cu o femeie extrem de frumoasă.

Cineva o bate pe umăr. Liv aproape că se lovește cu fruntea de aparat. Se ridică și se întoarce. În fața ei stă un bărbat scund, dar zdravăn.

— Bună, spune el vesel. Ce păsări urmărești cu o așa cameră?

Arată spre abțibildul de pe geantă.

— Păi… uneori mai vin vulturi pe aici, deși e mijlo­cul orașului, răspunde ea, încercând să pară că știe des­pre ce vorbește.

Zâmbește, însă zâmbetul îi devine nesigur. Bărbatul îi zâmbește și el, larg. Prea larg.

— Oricum, trebuie să plec acum, murmură ea și pune camera în geantă.

Bărbatul doar continuă să zâmbească. Ea închide geanta, o pune pe umăr și iese pe alee. Departe de băr­bat, departe de statuie. După ce merge câțiva metri, îndrăznește să arunce o privire înapoi. Bărbatul încă stă acolo, cu zâmbetul înghețat pe față. Când se întoarce din nou, se ciocnește de un alt bărbat care îi taie calea. Este opusul primului. Blond, înalt și slab.

— Vai, ce te grăbești! spune acesta. Trebuie să vorbim cu tine. Apropo, eu sunt Sandro.

 

 

Paulina privește din nou pe fereastra Bibliotecii Regale. Din punctul ei de observație, se poate uita la toți cei care se apropie de statuie. De acolo, zărește o femeie brunetă ascunsă în spatele unui copac, mai departe pe alee, cu o cameră cu cel mai lung obiectiv pe care Paulina l-a văzut vreodată. Femeia îi pare vag familiară, dar este prea departe pentru ca Paulina să-i distingă fața. Paulina este aproape sigură că s-au mai întâlnit. Poate la o ședință foto, având în vedere că femeia pare să fie fotograf.

Dar important este că mama Paulinei a avut dreptate.

În mod clar este urmărită.

Paulina nu știe dacă lucrurile de care s-a temut în ul­timele zile au fost reale sau au existat doar în imaginația ei. Nu știe câți dintre cei pe care i-a evitat pe stradă doar au considerat-o foarte ciudată. Dar femeia din spatele co­pacului, ca să nu mai vorbim de aparatul ei, confirmă că Paulina a făcut bine că s-a ferit.

O femeie blondă în haine negre vine în pas grăbit, vorbind energic în căști. Șterge o bancă și se așază, cu privirea fixată pe statuie. Și ea pare că așteaptă pe ci­neva. Paulina se retrage de la fereastră. Cine sunt oamenii aceștia? Niciunul dintre ei nu arată cum și i-a imaginat ea pe cei despre care mama ei a avertizat-o în scrisoare. Dar nu poate fi o coincidență că sunt acolo.

Își mușcă buza și se uită în jur în sala de lectură. Este aproape goală, cu excepția unui bărbat mai în vârstă care răsfoiește edițiile vechi ale unei reviste. O urmărește și el, împreună cu ceilalți? Atenție, își amintește ea. Nu lăsa gândurile să-ți scape de sub control. Chiar dacă este într-adevăr supravegheată, nu câștigă nimic dacă devine paranoică.

Ceva se întâmplă afară. Femeia cu camera foto își părăsește poziția. Iese pe alee, dar este oprită de un băr­bat înalt, blond. Un bărbat mai scund se apropie din urmă. Paulina își dorește să poată auzi ce spun. Dar vede cum femeia cu camera foto scutură din cap atât de puternic încât părul ei negru zboară. Bărbații o apucă brusc de câte un braț și o duc undeva. Femeia nu pare că vrea să meargă cu ei, dar totuși o face. Paulina ob­servă apoi cât de rigid pășește femeia, de parcă cineva o apasă cu ceva în spate. Aleea cotește la 90 de grade și, când trec de curbă, Paulina îi vede din spate. Corect. Bărbatul înalt ține ceva în spatele femeii. Încercă să blo­cheze obiectul cu corpul său, dar Paulina vede străluci­rea metalului. Un cuțit. De dimensiuni considerabile. Picioarele Paulinei înțepenesc. Oare asta înseamnă că cei doi bărbați sunt de partea ei? Sau invers? Lucrează pentru femeia de pe bancă? Și unde se duc? Încearcă să privească în direcția spre care se îndreaptă bărbații și zărește o ddubiță la marginea parcului.

— A fost o idee extrem de proastă, mamă, spune ea cu voce tare.

Iritat, bărbatul mai în vârstă, cel cu revistele, îi face semn să tacă. Paulina înghite în sec și își lipește fruntea de fereastră. Își vede propria reflexie. Cearcănele. Iar prin fața ei translucidă, o vede pe femeia de pe bancă. Încă e acolo. Ceasul arată 14:55. Dacă Paulina vrea să fie punc­tuală, trebuie să pornească spre statuie. Unde o așteaptă femeia. Bărbații care au luat-o pe fotografă pot reveni în orice moment. Nu a văzut încă pe nimeni care ar putea fi David.

Ar putea să renunțe. Dar dacă vine în ultimul mo­ment? Și dacă… Dacă de fapt acei bărbați îl caută pe el? Pentru că ea l-a atras aici?”

 

Romanul se poate comanda de aici.