Să sperăm că va fi bine
Recenzii

Să sperăm că va fi bine – Carolina Setterwall, recenzie

Să sperăm că va fi bine este un roman bazat pe fapte reale, inspirat chiar din viața autoarei. Deși este direct implicată emoțional, Carolina Setterwall reușește să analizeze și să prezinte evenimentele cu un soi de detașare. Nu este un lucru rău această poziționare, ba chiar face povestea să pară reală.

Am tot adus cartea pe noptieră, dar nu îi sosise vremea. Pentru că povestea este prezentată sub forma unui jurnal, cu foarte puțin dialog, cu salturi între anii 2009-2014, lectura are nevoie de o anumită dispoziție.

Să sperăm că va fi bine
Să sperăm că va fi bine

Să sperăm că va fi bine – crezul optimistului

Suntem trecători prin viață. Clipele zboară pe lângă noi. Uneori le irosim, alteori le vânăm și ne dorim să le putem opri din goana lor. Cum ne-am comporta dacă am ști că mâine nu va mai exista? Ne-am mai îndrăgosti dacă am ști că ne pierdem partenerul mult prea devreme? Am face fiecare lucru diferit dacă am ști că există un număr mic de clipe rămase?

Mi-a plăcut mult subiectul ales. Dar m-aș fi bucurat dacă aș fi primit mai multă emoție. Sau dacă aș fi dat peste o poveste de dragoste care mi s-ar fi părut prea frumoasă pentru a exista. Este o poveste reală, una pe care o putem găsi oriunde în jurul nostru. Poate este o radiografie a regretelor, a „ce-ar fi fost dacă”, dar nu m-a convins cu totul.

„Bazat pe evenimente reale, Să sperăm că va fi bine este un roman despre durere în toată confuzia ei brutală, dar și un roman despre timpul care vindecă. Setterwall refuză să apeleze la acele artificii care ar aduce un plus de suspans poveștii și descrie o experiență de viață cât mai veridic și mai necruțător cu putință.” – Daily Mail

Durerea este un sentiment pe care toți îl percepem diferit. Exact ca dragostea. Suferim, ne ascundem sau dăm piept cu durerea, ne interiorizăm sau ne exteriorizăm, povestim despre suferință sau lăsăm rana să se dezvolte pe interior. Oricum ar fi, se spune că timpul le vindecă pe toate. Doar că unii au nevoie de mai mult timp. Și, de fapt, nu le vindecă timpul. Doar le învăluie într-un cocon protector și le așază în suflet, ascunse de ochii curioși. Unele amintiri dureroase le purtăm ca pe niște stindarde. Nu le arătăm nimănui, dar le lăsăm să ne decidă modul în care ne raportăm la fiecare moment sau pas din viața noastră.

Pierderea – un moment greu de dus

Aksel și Carolina nu au o poveste grozavă de dragoste. Nici măcar nu mi-am dat seama dacă a fost dragoste. Nu din partea lui Aksel. Pare exact tipul care se trezește tras într-o relație, e de acord cu ce spune soția și se complace într-o situație caldă și confortabilă. S-au cunoscut la o petrecere, au simțit atracție unul față de altul și au continuat să se întâlnească. Aksel și-a dezvăluit foarte greu sentimentele, cam după an an și jumătate de relație și locuit împreună i-a spus Carolinei că îi place de ea. Carolina pare genul de „spor” care caută o gazdă de care să se lipească. I-a invadat viața lui Aksel, și-a expus întotdeauna dorințele și a așteptat ca el să le urmeze.

Carolina a decis că e timpul pentru un animal de companie, apoi pentru un copil. Și Aksel, exact ca un copil ascultător, le-a aprobat pe toate. Și, într-o dimineață absolut banală, viața Carolinei cusută atent pas cu pas se destramă.

Ivan, micuțul familiei, are 8 luni și cuplul Carolina -Aksel trece prin fazele pe care toți părinții le cunosc. Dorm separat, își aranjează viața în jurul programului copilului, dau o mare greutate lucrurilor banale. În momentul în care simțim că suntem ușor depășiți de situație toți suntem un pic fataliști. Ivan, dragul de el, a fost centrul de greutate al acestui volum. Dar în loc să văd dragostea de părinte, nu am văzut decât  „vai, ce greu e!”, copilul, copilul, copilul, copilul. Nu cred că trebuie să privim atât de obositor meseria de părinte. Este al naibii de greu, e drept. Dar uităm de frumusețea acestui lucru. Ne comportăm de parcă ar trebui să primim medalii de onoare numai pentru că suntem părinți. Am întâlnit copii care se simțeau apăsați de frustrările părinților, copii care se simțeau vinovați fără să fi făcut ceva anume.

Să sperăm că va fi bine – mantra de zi cu zi

Aksel moare în somn. Și Carolina este cea care îl găsește. Dormiseră separați, făcuseră lucruri absolut normale. Carolina nici măcar nu știa dacă se sărutaseră cu o seară înainte. Viața ei se zdruncină din temelii și începe lunga perioadă plină de regrete și de lacrimi.

Din fericire, Carolina este norocoasă. Are două familii calde lângă ea și prieteni care fac cu schimbul pentru a o îngriji. Nu alungă asta durerea ei, dar o face mai ușor de înfruntat. Sunt oameni care își plâng pierderile singuri, care înfruntă case goale și pereți reci.

Nu mi-a plăcut de Carolina. Am încercat să empatizez cu ea, să îi urmăresc deciziile și să i le înțeleg. Dar nu am putut. A transferat o parte din durerea ei pe umerii copilului, s-a agățat de regrete. Mi-au plăcut părinții lui Aksel și mama vitregă a Carolinei.

La ceva vreme de la moartea lui Aksel, Carolina dă peste o nouă dragoste. Dar se comportă cu aceeași reticență cu care se comporta Aksel în relația lor. Va fi bine pentru ea? Va reuși să își găsească liniștea?

Mi-a plăcut fluiditatea lecturii. Mă gândeam că voi înainta foarte greu, dar nu a fost așa. Romanul se citește destul de repede. Nu am primit emoțiile așteptate, dar m-a făcut să privesc un pic altfel viața, mai ales relația de cuplu.

Să sperăm că va fi bine a apărut la Editura TREI și poate fi cumpărat de aici. 

Titlul original: Låt oss hoppas på det bästa
Limba originală: suedeză
Traducere de: Mădălina Grosoiu
Anul apariţiei: 2019

Autor: Carolina Setterwall

Nr. de pagini: 448

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: