Ruinele timpului este prima carte despre care vom discuta în cadrul Clubului de lectură de pe grupul „Despre cărți. Despre oameni.” Sunt nerăbdătoare să ne întâlnim, chiar dacă este o întâlnire virtuală, să discutăm pe marginea poveștii și să aflu părerile fiecăreia dintre fetele participante.

Ruinele timpului
Ruinele timpului

Nu sunt la prima întâlnire cu John Boyne. Deși am mai citit și alte cărți scrise de el, toate cu emoțiile lor, pot să spun că aceasta a devenit preferata mea. Băiatul cu pijamale în dungi, prima mea întâlnire cu autorul, mi-a rupt inima. Dar, probabil încărcat de suferințele evreilor și ale familiilor încărcate, autorul a schițat mai mult povestea aceea. Îmi aduc aminte că mi-era sete. Sete de cuvinte. Voiam să știu mai mult, să mi se permită să cunosc, să descopăr trăiri și detalii despre cei implicați. Finalul a fost cel care m-a șocat, m-a durut și m-a făcut să strâng tare, tare din ochi, încercând să opresc lacrimile care îmi împungeau pleoapele.

Trecut și prezent

Furiile inimii, cealaltă poveste scrisă de John Boyne, a ridicat niște bariere și câteva semne de întrebare. A așezat si pietre pe sufletul meu, pietre pe care le simțeam extrem de apăsătoare și imposibil de îndepărtat. Eram prinsă între dorința de a opri toate întâlnirile cu John Boyne și curiozitatea de a descoperi alte universuri, alte personaje, alte istorii care să-i poarte amprenta acestui autor. Așa am ajuns să propun Ruinele timpului pentru club. Și, sinceră să fiu, dacă nu era acest club, sigur nu citeam curând cartea. Și ar fi fost păcat. Pentru că mi-a plăcut mult, m-a făcut să zâmbesc amar și să-mi doresc mult, mult, mult, să îmbrățișez pe cineva. Nu pe Gretel – femeia adultă. Nu. Mi-am dorit să-i caut copilul interior și să-i spun că este iubit, că oamenii mari fac greșeli și copiii nu poartă vreo vină pentru asta.

Ruinele timpului – temelii din nisip mișcător

„Nu te poți pregăti pentru amploarea și impactul emoțional al acestui roman puternic.” – John Irving

Am o singură întrebare în minte atunci când aud că autorii scriu continuări ale poveștilor bune, povești care pe unii dintre i-au și consacrat: are sens această continuare? Am întâlnit și povești care nu au avut sens. Care nu au îmbogățit cu nimic prima istorie, care au părut la ani lumină distanță de emoțiile plantate de mărturisirile anterioare.

În cazul acesta, și nu știți câtă bucurie simt când scriu asta, consider că povestea asta a trebuit să fie scrisă. A avut sens. A aruncat în arena emoțiilor o rază de speranță, o strângere de inimă în plus, câteva informații care au făcut mai multă lumină în gândurile cititorilor. Am simțit că a avut esență, că a avut straturi interesante și că mi-a fost drag să le dau pe toate la o parte. Am simțit că ajung să o cunosc pe Gretel, că o știu din interior în afară, că am o hartă cu toate punctele ei sensibile și nevralgice.

Gretel a suferit și a dus cu ea vina întreaga viață. S-a lăsat dusă de timp, de vremuri, de oameni. Dar a purtat cu ea vina. Exact ca pe o haină veche, prăfuită și găurită. Ei nu i-a ținut de cald. Pe ea a silit-o să așeze toate acțiunile sale pe o temelie tremurătoare, încărcată de regrete, remușcări și vină.

Ruinele timpului – o viață trăită sub vină

„Acest roman, această poveste excepțională, stratificată și convingătoare, este construit pe istoria modernă și pe noi toți oamenii care o trăim.” – Amy Bloom

Nu vă spun nimic despre povestea din Băiatul cu pijamale în dungi, nu știu câți dintre voi ați citit cartea până acum. Dar, în urma celor petrecute în sânul familiei lui Gretel, aceasta este nevoită să plece alături de mama sa. Să plece este un termen drăguț. Cele două au fost nevoite să fugă, să se ascundă de toți cei care ar fi arătat cu degetul înspre ele sau ar fi simțit nevoia să le pedepsească fizic.

Gretel este nevoită să trăiască prinsă între sentimentul de vină, de nesiguranță și ambițiile mamei sale. În timp ce mama ei își îneacă suferința în alcool, Gretel încearcă să trăiască în fiecare zi cu rolul de impostoare. Ar fi vrut să strige în gura mare adevărata ei identitate, realiza cât de mult rău au făcut cei din familii ca și ai ei. Simțea nevoia unui preț de plătit. Și asta mi se pare că vine dintr-un suflet asumat, real și sincer.

Ruinele timpului – o viață plină de secrete

Pe scara vieții lui Gretel stăm pe o treaptă sau coborâm grăbit câteva. Acolo, în diferite perioade ale existenței sale, suntem nevoiți să fim martorii disperării, al încercărilor sau al momentelor de slăbiciune. Aruncați fără vreo avertizare prealabilă în trecut, cititorii primesc misiunea de a așeza fiecare trăire în ordine. Căci asta a fost viața ei: una alcătuită din sentimente, nu din zile.

Finalul a fost cel care m-a șocat și m-a făcut să îmi doresc să o îmbrățișez încă o dată pe Gretel. Nu pot să vă spun vouă, o să spun doar la club, dar aș fi vrut altceva la final. Înțeleg nevoia de a face dreptate, dar nu aș fi vrut o metodă atât de dură.

Una peste alta, Ruinele timpului a fost o poveste bună, una pe care simt că am asimilat-o pagină după pagină. Gretel avea nevoie de bucata ei de lume. Acum, la final de lectură, cred că sunt în asentimentul celor care au înțeles-o când spun că: ești iertată, Gretel. Trecutul nu a fost așa din cauza ta. Te-ai născut în familia nepotrivită, la timpul nepotrivit.

Ruinele timpului a apărut la Editura Rao și poate fi cumpărată de aici.

Nr. Pagini: 400

Apariție: acum 4 luni

Traducere: Cornelia Cernețchi

 

 

 

Lasă un răspuns