Speranță

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea stabilă numai pe hârtie,
Să nu-ți plece fiii iar peste hotare,
Când copiii tăi le cer de mâncare.
Să nu te lovească iarăși vreo porcină,
Ce pleacă din nou din țara vecină,
Să mărești, tu, spațiul de la închisoare
Să îi duci pe cei de la guvernare,
Să le-arati cum poate viața ca să fie
Când toate merg strună numai pe hârtie.
Când aprobă legi numai pentru ei,
Când au râs hoțește ca niște mișei.
Scumpă țara mea, ți-aș dori spitale,
Mândre, aurite, cum ai catedrale.
Să ai oameni falnici, mândri că-s români
Să uite de sclavia ce-au dus-o la stăpâni.
Copiii să îți crească, da nu în plasamente,
Mie să nu-mi ceară spitalul pansamente.
Să nu-ți plece copiii geniali afară,
Viitorul nostru-i pe cale să dispară.
Să nu ai asistați, decât pe cei pe drept,
Sistemul de justiție să nu-ti fie defect.
Să nu imporți cireșe de pe la africani,
Când ale noastre sunt vreo nouăzeci de bani.
Să construiești și școli și dispensare-n sat
Ah, nu mai avem medici. Oare de ce-au plecat?
Ce să îți doresc eu ție și tu deja să n-ai?
Când voturile noastre s-au vândut pe mălai? Mă doare să te văd căzută-n nepăsare,
Mă doare să îi văd plângând lacrimi amare
Pe cei ce au luptat și viața și-au jertfit,
Mai bine nu ne-a fost. La schimb ce am primit?
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Nu mai spun nimic. Bine să îți fie!