Respirație în doi – sună de parcă am încerca să găsim o definiție a dragostei, nu? De la Nicholas Sparks am întotdeauna așteptări. Mi-a oferit povești încântătoare, scriitura lui fiind diapazonul care provoacă unde în jurul inimii mele. Doar că, în ultima vreme, Nicholas Sparks și-a schimbat un pic abordarea. Mi se pare că poveștile sale nu mai au profunzime și că el s-a învățat să trateze subiectele cu superficialitate.
Nu până de mult, romanele sale erau recunoscute după ceea ce devenise semnătura lui: finalurile triste. Sau cele care aveau un plot twist care te lăsa fără cuvinte. Am avut impresia de câteva ori că am uitat să respir încercând să așez cuvintele în ordine, să percep corect mesajul său. Nu este un autor „cu pretenții”, dacă îmi este permis să spun asta. Este un autor care a găsit nișa potrivită: romanele pline de dragoste și de povești de viață. Nu știi ce personaj alege să aducă în lumină și nu anticipezi direcția sa. Dar nu știu ce i se întâmplă în ultima vreme. Parcă nu mai este același Nicholas Sparks pe care eu l-am cunoscut acum multă vreme.
Respirație în doi – dragoste și regrete
M-am îndrăgostit de copertă și am vrut neapărat să am cartea asta. Multe fete de pe pagina mea mi-au spus că le-a plăcut cartea și am tot adus-o mai aproape în lista mea de tbr. Numai că, m-am grăbit se pare. Nu cred că starea mea a fost vinovată. Măcar o dată să nu mai dau vina pe ea. Nu am rezonat deloc cu personajele, nu am primit scânteile acelea pe care numai dragostea le poate isca, nu am primit fiorii dulci ai unei povești la început de drum.
Un el și o ea, doi necunoscuți uniți de mâna destinului. Ea venise să participe la o nuntă și să își dea seama de direcția în care se deplasa relația ei. Avea 36 de ani și trăia de șase ani o poveste de dragoste presărată cu momente triste, regrete și compromisuri. Din păcate, Hope se învățase cu coconul acesta călduț oferit de iluzia unei relații. I se părea că pierduse trenul dragostei și se mulțumea cu firimiturile primite de la așa zisul iubit. Rănită pentru că fusese înșelată de câteva ori, Hope ajunge chiar ea să înșele. Aha, chiar cu Tru, omul care îi făcea inima să bată mai repede. Cred că adusese Tru și vreun roi de fluturi colorați de prin Africa pentru că protagoniștii noștri se întâlnesc miercuri și până joi seara își declarau dragostea. Cu te iubesc-uri, promisiuni și tot tacâmul.
Nebănuite-s căile dragostei
Dragostea are o groază de nebunii în palmaresul său. Și asta o face frumoasă și specială. Dar nu cred că poți fi gata să te arunci în planuri de viitor cu un om pe care nu îl cunoști decât de câteva ore. Da, poți identifica în el anumite valori, poți trăi pasiunea, poți simți acel ceva… Dar orice om la 36, respectiv 42 de ani știe că dragostea este altfel la o astfel de vârstă. Mai matură, mai calculată. Înainte să vă grăbiți cu concluziile, dragostea poate să îți dea aceiași fiori și la 20 de ani, și la 50. Doar că, tu ca om, prin prisma experiențelor avute, te raportezi altfel la ele. Sau poate asta cred eu.
Să revenim la cei doi. Hope trăiește o nebunie de câteva zile cu Tru și simte că iubește așa cum nu reușea să o facă alături de Josh. Dar în loc să trăiască nebunia de moment, alege să se întoarcă la pătrățica ei confortabilă. Acum am spus mai mult decât o fac în mod normal (asta cred eu, ce să îmi faceți?), dar am vrut să înțeleg acțiunile acestor personaje și nu am reușit.
Deși ni se induce ideea unei povești extraordinare de iubire, eu nu am simțit atracția, nu am văzut focurile de artificii și nebunia momentului. Am văzut doi oameni maturi, care parcă fac amor de complezență și trec mai departe. Nimic extraordinar, nimic de rupt inima unei romantice incurabile.
Goana după fluturi
Nefericită și alegerea de a împărți povestea în două planuri. Prima parte este o infuzie a ceva ce s-a vrut dragoste, a doua este un amestec de regrete comune și de ce ar fi fost dacă-uri care mie nu mi-au mai adus emoție.
Piesa de rezistență a romanului o reprezintă cutia de scrisori amplasată în mijlocul nicăieri-ului. Oamenii care își plângeau sau își căutau dragostea lăsau aici câteva rânduri și un morman de speranță că vor fi auziți de vreun Cupidon rătăcit.
Viața este plină de alegeri. Unele ne aduc mai aproape de idealurile noastre, altele ne poartă la mii de kilometri de acestea. Nu mereu alegem ceea ce ne face fericiți, dar tot în mâna noastră stă cheia de la poarta fericirii. Dacă asta a vrut să transmită autorul, cred că s-ar fi putut strădui mai mult. Am plecat la drum cu multe așteptări de la cartea asta. Aveam nevoie de o poveste caldă și lipicioasă, dar am primit ceva ce mi-a părut ambalat în grabă.
Nicholas Sparks nu prea se mai numără printre autorii mei preferați. Și îmi pare rău.
Respirație în doi a apărut la Editura Litera și poate fi cumpărată de aici.
Cam aceeași părere am avut-o și eu. Nu mi-a plăcut.
Dar trebuie să recunosc că după ce citeam anumite fraze, începeam să râd, ceea ce nu prea mi se întâmplă în cazul cărților. Râsul era urmat tot timpul de uimitorul ”nu cred așa ceva” :))
Pe lângă îndrăgostirea și iubirea fulgerătoare de miercuri până duminică, fragmentul la care am râs cel mai tare a fost seara în care ea merge la pregătirile de nuntă și el adoarme singur, gândindu-se că nimic nu are sens dacă ea nu e lângă el. Come on! :)))
Tipul plecase de acasă la 18 ani și era ghid în savană, iar acum brusc îi era ”frică” să doarmă singur 😀
Poate era ceva profund ce eu am ratat la carte, dar mi s-a părut necredibilă pentru vârsta și experiența lor.
Da,da! Fix așa. Mi s-a părut prea mult… Și o poveste scrisă doar ca să fie scrisă. Mulțumesc pentru vizită!