Recenzie: Războiul nu are chip de femeie – Svetlana Aleksievici

Am primit cartea acum un an de zile de la draga mea Cornelia. Deși știți cât de mult îmi plac romanele istorice sau ficțiunile istorice, pe aceasta am amânat-o cu bună știință până acum. O răsfoisem atunci și mă tulburase până la lacrimi. Când citesc ficțiune istorică plâng și mă doare sufletul, dar este cu totul altceva în cazul acestei cărți. Când știu că e ficțiune bazată pe fapte reale, izolez noțiunea de ”realitate” și mă gândesc la tot ca la ceva închipuit. Și închipuit și pare groaznic, vă dați seama cât de dur, cât de incisiv, de ”viu” și de ”dezbrăcat” este adevărul necizelat?
Ți se zdruncină sufletul numai dacă stai câteva secunde cu ochii închiși încercând să îți imaginezi. Nu poți. Nu poți în ciuda tuturor cărților citite, a noțiunilor descoperite, nu poți să surprinzi toată grozăvia războiului, a acestei cortine reci care o dată căzută la parada victoriei lasă la vedere rănile ce supurează și cicatricele ce nu au vindecare.

Războiul sună atât de masculin. Pilot, lunetist, comandant, ofițer, transmisionist, fochist, tanchist. Toate sună atât de dur, de rece și de masculin. Imaginați-vă între strigătele de durere, de avânt, de încurajare, între sângele ce dă culoare unei lumi vopsite în alb negru, niște femei curajoase. Niște copile care ajung pe front. Unele din disperare, unele din dorința de a răzbuna, unele pentru că voiau să întreprindă fapte de vitejie, dar mai toate pentru că își iubeau patria.
Fete care au intrat pe o ușă purtând cosițe lungi și blonde și au ieșit pe cealaltă tunse militărește, cu o armă mai mare decât ele și îmbrăcate în soldați.

Încercați să vă imaginați că în tot haosul acela, ele, cele care dau un alt sens cuvântului FEMEIE, nu uitau să fie feminine. Puneau în vârful baionetei buchețele de flori și porneau parcă să dea culoare morții și farmec urâțeniei războiului. Duceau dorul a tot ce însemna feminin: rochii, cercei, coafor, ciorapi, dar nu aveau timp pentru astfel de fleacuri, ele erau acolo pentru a lupta.
”În război nu există mirosuri femeiești, toate sunt masculine. Războiul miroase a bărbat.”
S-au aruncat în linia întâi și au transformat armata masculină într-una feminină, au pornit un al doilea război – cel feminin- și au reinventat funcțiile deținute până atunci de bărbați.

Svetlana Aleksievici merită ea însăși o medalie de onoare pentru curajul și munca ei titanică (timp de șapte ani a strâns materialele pentru acest roman). A căutat toate supraviețuitoarele sovietice ale celui de-al Doilea Război Mondial, a stat de vorbă cu ele, le-a ascultat, le-a dat ocazia să vorbească despre ce a însemnat cu adevărat războiul privit din linia întâi, linie unde se dădea mâna cu moartea în fiecare secundă, unde trebuia să te lupți mai întâi pentru cel de lângă tine și mai apoi pentru viața ta. Iar dacă poveștile bărbaților sunt mai pline de detalii tehnice, mai pline de eroi și de viteji, poveștile femeilor au mai mult suflet.
” Oare filmele de război pot să fie color? Acolo totul era negru. Numai sângele are altă culoare, doar el e roșu…”

Ele au avut câteva secunde pentru a observa repercursiunile războiului asupra a tot ce însemna viață. Ele au făcut sacrificii supreme, au fost masculine pe timpul războiului și au avut de plătit după încheierea lui. Aceiași bărbați care le priveau fie cu neîncredere la început, fie cu respect mai apoi, erau gata să își încredințeze viața femeilor pe front, dar nu erau gata să le dea ani din viață și să le ceară în căsătorie. Iar femeile le-au primit cu reticență și cu injurii.
” Cum ne-a întâmpinat Patria? Nu pot să-mi amintesc fără să mă bufnească plânsul… Au trecut patruzeci de ani, și tot îmi mai ard obrajii. Bărbații tăceau, dar femeile… Ne strigau: ”Știm noi ce-ați făcut voi acolo! I-ați ispitit cu p… voastre tinere pe bărbații noștri! C…ve de război! Soldățoaice afurisite!” Ne jigneau în fel și chip… Vocabularul limbii ruse e bogat…”
Vă dați seama că războiul și-a cerut tributul mult timp după încheierea lui? Au oferit alinare bărbaților pe front, au oferit alinare unei națiuni… dar cine este gata să le-o ofere lor?
Câte lacrimi vărsate? Câte mame rămase fără copii și fără soți? Câți copii au crescut fără părinți?
Atât am plâns la cartea asta, atât m-am cutremurat și m-am înfuriat pe mine, pe noi toți cei care privim uneori totul cu superficialitate. Care sunt dorințele noastre astăzi? Uitați care erau ale unei femei de pe front:
” Când s-a terminat războiul, trei dorințe aveam: prima – să nu mă mai târăsc pe burtă, ci să merg cu troleibuzul, a doua – să mănânc singură o franzeluță întreagă și a treia – să dorm pe săturate într-un pat alb, cu cearșafuri scrobite, care să foșnească.”
Au dat familia pe arme, fusta pe pantalonii vătuiți, tocurile pe cizme mult mai mari decât măsura lor, până și lenjeria intimă era tot pentru bărbați. Nu s-au plâns, nu au cedat, nu au fugit. De la spălătoresele care spălau sângele vărsat, fie el sovietic sau nemțesc, până când rămâneau fără unghii, la bucătăresele care uneori găteau cazane de supă pe care nu aveau cui să o dea pentru că nu toți se întorceau, la surorile sanitare care își riscau viața pentru a recupera răniții, la cele care săpau cu mâinile gropile comune și șanțurile antitanc, la comandanții brigăzilor de construcție, la piloții de avione care semănau moartea din cer, la tanchiste, la lunetiste, transmisioniste… toate merită medalii de onoare, toate merită recunoștință și neuitare.
”La început am tăcut, nu purtam nici măcar decoraţiile. Bărbaţii le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroiii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alţi ochi. Cu alţi ochi… Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria… Ne-au înlocuit-o pe furiş cu fericirea obişnuită a femeilor. N-au împărţit victoria cu noi. Şi mi-a fost ciudă… Nu înţelegeam… Pentru că, pe front, bărbaţii s-au purtat extraordinar de frumos cu noi, ne ocroteau întotdeauna, pot spune că nici n-am văzut în viaţa civilă asemenea atitudine faţă de femei.„
Cartea este alcătuită dintr-o serie de mărturii ale celor care au supraviețuit ororilor războiului. Sunt tare greu de parcurs datorită încărcăturii emoționale, dar ele trebuiesc citite măcar o dată în viață. Mărturiile astea nu sunt doar un memorial al durerii, al pierderilor și al sacrificiilor, ele sunt și un omagiu adus celor care si-au pierdut vocea pentru totdeauna, strigătelor rămase fără ecou pe fronturi și celor care nici măcar nu și-au găsit odihna pe plaiurile patriei pentru care au luptat și în care au crezut. Deși războiul s-a sfârșit, ele au avut de suferit întreaga viață, le-a fost greu să creadă că mai pot fi mame. Intraseră în război tinere și au ieșit mai bătrâne decât erau de fapt.
Svetlana Aleksievici ne servește în cel mai incredibil mod cu putință o bucată de istorie neîncărcată de termeni pompoși. Termenii simpli, cuvintele normale și ezitările pe care le simți din mărturii fac totul atât de viu, de clar, încât înțelegi și mai bine ce înseamnă cu adevărat războiul.
Este clar o carte ce îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna! Dură, dar plină de FEMEI MINUNATE!
Despre carte:
Autor: Svetlana Aleksievici
Anul apariției: 2016
Editura: Litera
Număr pagini: 400