„O lectură minunată: o poveste despre soartă și destin deloc sentimentală.” – Sunday Express 

Jojo Moyes mă impresionase deja datorită romanului ”Fata pe care ai lăsat-o în urmă”. Știam că mă poate emoționa și că are un stil aparte de a mă transporta în poveștile ei. Văzusem cartea aceasta în engleză, așa că de abia așteptam să fie tradusă și la noi. Când cei de la Libris au adăugat-o pe site-ul lor, am știut că nu poate exista bucurie mai mare. Îmi doream să o am, să o citesc și eram gata să pornesc în călătorie.

Dacă m-ați întreba acum, înainte să vă dau alte detalii, ce mi-a plăcut cel mai tare, nu aș ști ce să vă spun mai întâi. Stilul este extrem de vizual, așa că mi-am putut închipui de la atmosfera gălăgioasă până la ținutele mireselor de război. Detaliile mi-au oferit o imagine de ansamblu și am simțit munca de documentare din spatele fiecărui element al navei. Relațiile construite între personaje – personaje imperfecte, cu suflete sfâșiate de război și de tristețe, femei care se temeau de viitorul lor într-o țară străină. Modul plăcut în care autoarea ne-a dezvăluit bucățele din prezentul mireselor, dar nu a uitat să ne spună ceva și despre trecut. Și cel mai mult m-a impresionat faptul că nu a fost pus accentul pe viitorul fetelor, ci pe călătoria în sine. Călătoria a 625 de mirese pe un portavion, mirese legănate de valurile vieții și ale oceanului și transportate către brațele ce le-ar fi asigurat o viață nouă și un viitor. Avem astfel posibilitatea de a învăța despre prietenie, despre dragoste, despre a doua șansă, despre trecutul care amenință să iște o furtună în prezent, despre combaterea prejudecăților și despre acea roată faimoasă a vieții care amenință mereu cu rotirea ei.

Romanul debutează cu o excursie a tinerei Jennifer însoțită de bunica ei. India, deși o fermecase cu porturile colorate, îi rămânea necunoscută tinerei. Ea voia să simtă pulsul străzii, să vadă adevărata față a țării, dar prietenul care o invitase acolo nu prea era de acord. Pe drumul de întoarcere, trec pe lângă malul oceanului, unde pe aproximativ zece kilometri de plajă, se afla cel mai lung cimitir de nave. Epave și nave bătrâne erau dezmembrate bucată cu bucată. Singura dovadă a existenței lor era rugina și amintirile altora cu ele. Bătrâna nu s-ar fi gândit că tocmai aici va găsi nava care o purtase în Anglia, nava unde învățase despre ea, despre viață și despre prietenie.

O epavă, vopseaua cenușie și un nume aproape șters, sunt cheile ce ne vor deschide poarta către trecut…

”În 1946, forțele maritime ale Marii Britanii au intrat în ultima etapă a transportului postbelic de mirese de război. Este vorba despre acele femei și fete căsătorite cu militari britanici ce-și executau serviciul peste hotare. Cele mai multe dintre ele călătoreau pe nave de transport sau pe vapoare de linie special pregătite. Dar pe 2 iulie 1946, aproximativ 655 de mirese australiene au pornit într-o călătorie unică- navigau pentru a-și întâlni soții britanici la bordul vasului Victorious: un portavion. 

Peste 1100 de bărbați (și nouăsprezece avioane) le-au însoțit într-o călătorie ce a durat șase săptămâni.”

În 1946 războiul se terminase, era timpul ca poveștile de dragoste ce se născuseră în vremuri grele, să înflorească. Militarii britanici furaseră inimile fetelor australiene și se căsătoriseră cu acestea în vreo permisie specială. Cele mai multe mirese petrecuseră circa 7 zile în compania noilor soți. Dragoste pusă pe pauză, promisiunea unui viitor mai bun și femei însărcinate…asta rămăsese în urma plecării soldaților aliați.

Guvernul îi răsplătește pe bravii soldați și tocmește nave speciale pentru a le transporta pe acestea în Anglia. Pentru că toate vasele erau ocupate și mai existau cam 700 de mirese ce așteptau nerăbdătoare plecarea, portavionul Victoria primește ordinul să le îmbarce pe mirese.

Căpitanul navei, George Highfield, luptase în linia întâi, își pierduse nava și nepotul într-un atac aerian și purta în secret o rană urâtă la picior, dar recunoștea singur că cea mai grea misiune era să transporte 700 de femei în mijlocul a 1100 de bărbați dornici de prezență feminină.

Interiorul presupunea niște schimbări majore iar cochetăria feminină se întreținea după niște reguli foarte stricte.

Din cele peste 600 de mirese, noi facem cunoștință cu patru. Patru femei extrem de diferite, din alte medii sociale, fiecare cu gândurile și aspirațiile sale. Ele vor împărți aceeași cabină, spre dezamăgirea lor. Uitaseră că Victoria nu era o navă de transport de linie obișnuită, așa că sunt copleșite de condițiile de cazare.

Maggie este prima pe care o cunoaștem. Era singura fată a familiei. Crescuse înconjurată de bărbați, tatăl și frații săi copleșind-o mereu cu dragostea lor, dar îi lipsea bazele romantismului și ale cochetăriei. Era o tipă hotărâtă și curajoasă, așa că atunci când Joe, un soldat britanic, și-a declarat dragostea într-un mod care pe mine m-a amuzat teribil, nu a stat pe gânduri. Acum era însărcinată în 7 luni și abia aștepta să ajungă lângă soțul ei. Avea nevoie de prezența lui pentru a spulbera toate fricile acelea care o rodeau pe interior.

Avice este cel mai antipatic personaj cu putință. Ea provenea dintr-o familie înstărită și era veșnic într-o competiție cu sora ei. Își cere bărbatul în căsătorie (aranjase singură formalitățile fiind sătulă de logodna lor) și acum se încăpățâna cu orice chip să ajungă în Anglia. Ea este veșnic plină de ifose, crede că nimeni nu se ridică la pretențiile ei, are cele mai cochete ținute și cei mai frumoși pantofi. Nu se integrează în cercul fetelor păstrând mereu distanța, dar călătoria aceasta avea să îi dea cea mai dură lecție din viața ei.

Jean era cea mai tânără mireasă. Avea 15 ani și își trăia dragostea cu nebunia specifică vârstei. Era tot timpul pusă pe glume și flirta cu oricine purta pantaloni. Din nefericire, soarta ei nu este alcătuită numai din zâmbete și bucăți de soare.

Nu întâmplător am lăsat-o pe Frances la urmă. Ea a fost preferata mea și tot romanul am încercat să citesc dincolo de masca dură pe care o afișa. Am crezut că datorită funcției ei de soră medicală, văzuse destule orori încât să își piardă zâmbetul, dar știam că nu era numai asta. Tăia precoce legăturile dintre ea și fete, părea că nu acordă nimănui atenție, dar puteai auzi zbuciumul ei interior. Știam că dacă s-ar descătușa sufletul ei ar fi putut echivala cu furtuna aprigă din larg. Ea este cea care mi-a înduioșat sufletul și cea care m-a învățat că există și a doua șansă la fericire. Povestea ei sunt sigură că vă va impresiona și sunt convinsă că veți fi cuceriți de demnitatea și camaraderia ei.

Călătoria mireselor a fost plină de întâmplări nedorite, de lacrimi și de teamă. Unele au rămas văduve, altele au primit telegrame care le-a rupt sufletul în mii de bucăți. ”Nedorită, nu veni” era cel mai urât coșmar.

V-am spus că scopul acestui roman nu este neapărat destinația, mai importantă a fost călătoria. Am trăit alături de ele momente pline de nerăbdare, durere și teamă. Am simțit fiorul anticipației și am rămas impresionată de puterea dragostei lor. Lăsaseră în urmă tot ce le era familiar pentru o singură promisiune. Era asta îndeajuns pentru a le garanta viitorul?

Deși ele sunt ”vedetele” acestui roman, veți afla și poveștile de viață ale bărbaților de a bordul navei. Căpitanul ducea o luptă cu sine, dar preferatul meu a fost infanteristul Nicol. Viața lui fusese una dură și voiam să știu că va putea ierta pe alții și că se va putea ierta.

Nu este un roman plin de acțiune. Este un roman plin de stări. De emoție. De speranță. De dragoste. De prietenie. De dulce așteptare.

Cum se va termina călătoria lor? Puteau găsi toți în finalul acestei călătorii începutul unei alte vieți? Este o carte pe care v-o recomand cu tot dragul!

Mulțumesc mult librăriei virtuale Libris pentru acest roman minunat! Cartea poate fi găsită pe site-ul lor, chiar aici, unde beneficiați astăzi de 20 % reducere și transport gratuit.

Despre carte:
An aparitie: 2017
Autor: Jojo Moyes
Categoria: Literatura Universala
Colectie: Blue Moon
Editie: Necartonata
Editura: LITERA
Nr. pagini: 491
Traducător: Ana Dragomirescu