Recenzii

Recenzie: Culoarea sentimentelor – Kathryn Stockett

25182333_2006246799642025_2334471846018363446_o

”Un roman care trebuie citit neapărat.” – Lire 

Culoarea sentimentelor, romanul de debut al autoarei Kathryn Stockett, este ceea ce se cheamă un fenomen literar: o carte care a fost respinsă de aproape cincizeci de editori și agenți, publicată în cele din urmă de Penguin Group și primită cu un entuziasm extraordinar de librării, cluburi de carte, bloggeri și critica literară. Drepturile de traducere au fost vândute în mai mult de 30 de țări, iar Steven Spielberg a decis să implice studiourile DreamWorks în ecranizarea cărții. 

Definită drept ”magică”, ”irezistibilă”, ”plină de umor”, Culoarea sentimentelor s-a menținut în New York Times Best Sellers List timp de doi ani și s-a vândut în peste 7 milioane de exemplare doar în Statele Unite.” 

 

Dacă ar trebui să spun ceva pe scurt despre acest roman, ar suna cam așa: un roman dulce-amărui garnisit cu umor, curaj și speranță. Vă întrebați ce caută umorul într-o carte despre segregația rasială? Vă voi răspunde cu întrebări. Ce caută în aceeași inimă bucuria și tristețea în egală măsură? Cum poate să trăiască într-un suflet o ură de nedisimulat pentru femeile albe și o dragoste imensă pentru copiii acestora? Replicile pline de umor aparțin femeilor care au condimentat această carte. Femeile de culoare. Femeile a căror piele are o singură culoare, dar al căror suflet este alcătuit dintr-un curcubeu de sentimente. 

Despre sclavie și abolirea sclaviei s-au scris și se vor mai scrie romane de ficțiune sau de non-ficțiune, s-au pornit războaie. Avem referințe despre numeroși oameni care au activat pentru drepturile oamenilor de culoare, oameni care și-au dorit să lupte împotriva maselor îndoctrinate să considere sclavia și regulile aspre literă de lege. Superioritatea rasei albe nu este dată de numărul de sclavi și nici de conturile bancare. Ea este dată de empatie, de spirit civic și de eliminarea tuturor notelor de discriminare. Știu că noi privim cu scepticism tot ce este diferit de noi, dar cum putem să ne numim superiori când tot ce facem este să înjosim și să maltratăm? Una din ironiile cărții este aceea că femeile albe care formaseră o ligă, deh, prea mult timp liber, pentru colectarea de fonduri pentru copiii săraci din Africa. Aveau grijă de negrii aflați la mare depărtare, celor din apropiere le formau tot mai multe reguli și îi desconsiderau pe zi ce trece tot mai tare. Negrii nu aveau voi la aceeași bibliotecă, nu aveau voie să se așeze pe scaun în autobuz, nu aveau voie să mănânce la aceeași masă cu stăpânii, nu aveau voie să folosească aceeași toaletă pentru că erau, în concepția albilor, plini de boli transmisibile. Dar erau suficient de bune pentru a le curăța casa și pentru a le îngriji copiii. Erau și mame albe devotate, dar erau copii vitregiți de dragoste maternă și lăsați doar în grija femeilor de culoare. Ele nu îi priveau cu aceiași ochi cu care erau ele privite. Le ofereau sincer dragoste și îmbrățișări chiar dacă domnișoara de astăzi era stăpâna de mâine. 

Toată viața mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred.”

”Regula Numărul Unu când lucrezi la o cucoană albă: nimic nu te privește pe tine.(…)Regula Numărul Doi: să nu te pună dracu s-o lași vreodată pe cucoana albă să te prindă vreodată șezând pe closetul ei. (…)

Regula Numărul Trei: când gătești mâncare pentru albi, o guști cu altă lingură. (…) Regula Numărul Patru: folosești aceeași ceașcă, aceeași farfurie și aceeași furculiță în fiecare zi. 

Regula Numărul Cinci: mănânci în bucătărie. 

Regula Numărul Șase: Nu-i bați copiii. 

Regula Numărul Șapte: nu răspunzi obraznic.”

O lume plină de reguli și zero sentimente. 

 

Eugenia, poreclită Skeeter („Țânțar”) era coșmarul oricărei mame. Înaltă, deșirată și slabă, cu părul mereu nearanjat și cu capul plin de planuri de viitor. Convinsă că pe plan sentimental nu ar avea nicio reușită, Skeeter se concentrează pe cariera sa. Absolventă de colegiu, Skeeter aplică pentru un post de jurnalistă dar nu avea prea multă experiență care să o recomande. Primește însă un sfat: să scrie. Să scrie despre ce simte, ce crede. Să scrie ceva neobișnuit. Sămânța fusese aruncată pe un sol al îndoielilor și al nedreptății pe care o resimțea la adresa celor de culoare. Încerca să nu iasă în evidență și să se integreze în rândul femeilor cu ocupații tipice de doamnă albă, dar adevărul e că ea purta un respect deosebit doamnelor de culoare. Skeeter era copilul unei femei albe dar purta un curcubeu de sentimente în sufletul ei. Între ea și Constantine, slujnica neagră din casa ei, exista o legătură specială alimentată de nepăsarea mamei ei biologice. Legătura lor este ruptă fără explicații când Skeeter se întoarce de la colegiu. În casă era altă servitoare și un con al tăcerii plana asupra subiectului Constantine. Nimeni nu îi spunea nimic despre ea. 

Probabil ăsta este motivul principal pentru care decide să scrie o carte despre femeile de culoare. 

„(…) – Ei bine, aș vrea să scriu despre asta, prezentând punctul de vedere al servitoarelor. Al negreselor de pe aici.
Am încercat să-mi schițez în minte chipul lui Constantine sau pe al lui Aibileen.
– Al femeilor care cresc un copil alb și, pe urmă, peste douăzeci de ani, acel copil devine stăpânul lor. E o ironie la mijloc, că le iubim și ne iubesc, și totuși…
Am înghițit în sec, cu glasul tremurând.

– Nici măcar nu le dăm voie să folosească baia din casă. 

(…)  Pentru că nimeni nu vorbește despre asta niciodată. Aici, nimeni nu vorbește niciodată despre nimic.”

Pentru planul ei îndrăzneț, Skeeter are nevoie de mărturii reale, dar cine ar fi acceptat să formeze acest bulgăre de zăpadă care ar putea dărâma totul în calea lui? Se știa că orice voce activistă era stinsă dinainte de a ajunge măcar o șoaptă și fiecare gest de ajutorare era aspru pedepsit. Mulți negri își pierduseră viața pentru lucruri aparent banale. Ce ar fi crezut Elizabeth și Hilly dacă ea s-ar apuca să le intervieveze servitoarele? Orice apropiere era privită cu suspiciune și se plătea cu respingere și evitare. Skeeter este gata să primească toate astea, dar de unde să înceapă? 

Aibileen era servitoare în casa lui Elizabeth. Era mereu atentă la micile drame din viața coniței, dar nimeni nu era atent la dramele ei. Își pierduse unicul fiu, un copil bun care avea planuri mărețe de viitor. Aibileen supraviețuise doar datorită prietenei sale Minny. Aibileen slujea în case doar cât erau copiii micuți, avea multă dragoste de oferit și în cazul lui Mae Mobley, fetița lui Elizabeth, avea mult de lucru, Fetița era privită mai mult ca o greutate de mama ei, așa că Aibileen avea grijă să îi spună mereu cât de importantă. de bună și de frumoasă era. Mae primea dragoste fără pic de resentiment. Își primea porția de îmbrățișări și de povești secrete. Aibileen era înțeleaptă și caldă, așa că știa că nu o poate ajuta pe Skeeter, dar un incident cu o prietenă de suflet de-a ei declanșează dorința de a spune lumii, fără ocolișuri, ce însemna să fii slujitoare. 

Minny servise în casa mamei lui Hilly. Era renumită pentru talentul ei de bucătar și gura mare. Hilly își dorea tare mult să o aibă pe Minny sub ordinele ei, așa că își duce mama la azil, dar nici așa nu reușește să o convingă. Minny răbufnește și îi face lui Hilly un lucru teribil. Drept răsplată va primi acuzații de furt iar asta însemna că nu va mai primi foarte ușor vreun loc de muncă. 

Inițiativa lor atrage tot mai multe femei dornice să își spună povestea cu bune și cu rele. Deși totul se petrece în secret și Skeeter schimbă locația acțiunii și numele personajelor, femeile sunt conștiente că au foarte mult de pierdut dacă se află că ele stau în spatele acestui proiect. Trebuie să citiți acest roman! Trebuie să le aflați povestea, trebuie să trăiți alături de ele, să le înțelegeți și să fiți vrăjiți la rândul vostru de complexitatea sentimentelor lor. 

Nu aș ști să vă spun care este personajul meu preferat. Toate mi-au oferit câte ceva. Am învățat despre devotament, onoare, sacrificiu, omenie și înlăturarea prejudecăților. Toate astea învăluite în dragoste și speranță. Este un roman de păstrat și recitit, un roman pe care l-am citit cu sentimente amestecate, dar pe care îl așez cu drag în rândul cărților preferate. Mi-a plăcut mult că romanului i se oferă autenticitate și credibilitate prin păstrarea unor enunțuri cu greșeli gramaticale. Negresele de atunci nu avea prea multă școală, așa că sunt veridice aceste greșeli. Un singur minus are cartea, din punctul meu de vedere. Deși îți dă o doză de speranță și îți creionează cumva viitorul, finalul a venit un pic cam precipitat. Aș fi vrut să fie un picuț mai lent și mai ”rotund”. Tot cinci steluțe a primit. 🙂 

Acum pot urmări și ecranizarea. Voi ați citit cartea sau ați văzut filmul? 

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *