Probabilitatea statistică de a o da în bară

Societatea noastră funcționează pe un principiu: cu toată viteza înainte. Că o fi în față vreun zid, vreo piedică, vreo …ceva, nici nu mai contează.
Ei, acuș cu toată înțelepciunea celor 31 de ani- neîmpliniti încă – ( na că nu am făcut vreo criză de apoplexie spunând asta), pot să spun că de astăzi încolo voi sta la maturat ca vinul, ca brânza, sau orice se mai pune la păstrat pentru a prinde valoare.
Stați liniștiți, nu am de gând să mă ascund în vreun beci, îmbrăcată ca o mumie sau alte cele. Eu nu, dar sentimentele mele, da. Am învățat (Aleluia) că aruncatul capului înainte în vreo relație de prietenie este sinonimă cu o intrare cu același cap într-un zid ridicat de un meșter bun (nu ca ăla de a vrut să îmi facă mie gardul cu trei cuie și cinci kilograme de sârmă), sau cu lovitura aia șmecheră din cursul nopții cu degetul mic de ăl mai ascuțit colț de mobilă.
Dacă ești onest și deschis, ești luat de prost. Că dacă te bate Sfântul sau canicula, în cazul meu, și îi spui unui din ăsta pe care ai aruncat sentimente ca popa apă sfințită de Bobotează, că greșește, că nu-i bine, mai te vezi și terfelit în tot glodul Bărăganului.
Vezi, vina nu e la el. E la tine! Păi cin’ te-a pus, măi, să crezi că omul acesta obișnuit să se scalde în valuri de atenție va putea măcar să descifreze vreun pic din ce vrei tu să îi spui pe-acolo? Omul de genul ăstuia de mai sus, exemplar care câștigă tot mai mult teren, pe când noi, ăștialalți care mai credem în sfântul Zen și în bunul simț, suntem pe cale de dispariție.
Eu am făcut risipă de sentimente, recunosc. Le împărțeam de parcă găsisem sursa izvorului tinereții fără bătrânețe. Am dat și pe unde trebuia, mai ales pe unde nu trebuia, că na, trebuia să fac și eu niscaiva greșeli de genul ălora de o să le dea alții exemplu de „așa nu”.
Prețul pentru risipă cine credeți voi că îl plătește? Subsemnata. Cam ca la statul nostru. Statul face, poporul trage. Așa e și la mine. Să nu mă lăudati prea tare. Fac parte din categoria celor care niciodată nu se învață minte. Din categoria celor care sunt proști de buni și care mai degrabă închid ochii decât să deranjeze vreun conațional, da, da, același conațional care mai devreme făcea pisu’ pe preșul țesut din sentimentele unuia ca mine.
Vorba ceea… csf, nai csf, la tați ni-i greu, da nu la fel. Și în timp ce subiectul mai sus menționat se scaldă în spălari de rufe cu toată apa Dunării, subiectul doi, adicătelea eu, încearcă să ochească cel mai înalt zid, ăl mai trainic și să agațe eticheta: „loc de dat cu capul”.
Aș vrea să dau în mintea copiilor și să spun: „las că mă fac eu mare”, dar aș face o greșeală. Intr-o astfel de societate nu mi-aș mai dori să cresc.
Iar dacă zilele următoare vei observa o răcire, da nu a vremii ci a sentimentelor, să știi că le-am băgat la maturat, mai bine să prindă mucegai nobil decât să le arunc în vânt.