”Puține cărți sunt minunat scrise; și mai puține cu adevărat importante; acest roman întrunește ambele calități.”
( The Washington Post)
Aceasta este, cu siguranță, una dintre cele mai dureroase cărți pe care le-am citit. Ok, veți spune, dacă nu poți să citești genul acesta, de ce o mai faci? De ce? Pentru că mi se pare că asa nu voi lăsa să se aștearnă uitarea, pentru milioanele de oameni uciși, catalogați drept criminali de război când singura lor vină a fost că nu erau ”puri” rasial , din punctul lui Hitler de vedere, iar Stalin voia teritoriul lor. Așa simt că ei nu au murit în zadar.
Din nota autoarei:
În 1939, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice Lituania, Letonia și Estonia. Doctori, profesori, bibliotecari, militari de carieră, artiști, oameni politici, erau considerați antisovietici și erau adăugați pe o listă interminabilă, fiind programați pentru genocid în masă. … Prinse la mijloc între imperiul sovietic și cel nazist și uitate de lume, statele baltice au dispărut, pur și simplu, de pe hartă.
… Toate personajele din această poveste sunt imaginare, cu excepția doctorului Samodurov. El a sosit în Arctica tocmai la timp pentru a salva mai multe vieți omenești.
… Cei care au supraviețuit au petrecut între zece și cincisprezece ani în Siberia.
… S-a estimat că Iosif Stalin a omorât peste DOUĂZECI DE MILIOANE de oameni în timpul regimului său de teroare.
***
”V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață omenească ? În dimineața aceea viața fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.”
Lina și Jonas erau doi copii normali. Aveau o casă, o familie cu doi părinți care îi iubeau. Lina avea 15 ani, își dorea să fie artist și tocmai fusese acceptată la o școală de vară, unde avea să studieze cu cei mai buni profesori. Jonas avea 10 ani și se bucura de copilărie și de după amiezile petrecute alături de tatăl lui. Elena, mama lor, era o femeie bună și frumoasă. Kostas, tatăl lor, era rector universitar.
Liniștea familiei lor era tulburată de discuțiile șoptite ale părinților, de mama care cosea în căptușelile pardesiilor bijuterii, bani, acte. Copiii nu înțelegeau…
14 iunie, 1941
Până într-o seară în care primesc vizita a doi ofițeri NKVD-iști care le urlă un ”Davai” și le dau douăzeci de minute pentru a lua ce puteau duce cu ei.
Sunt duși sub escorta puștilor, încărcați în camioane, fără multe explicații. În fața spitalului, camionul se oprește. Toți sperau că îi vor lăsa liberi. NKVD-istii opriseră să ia o femeie care era pe listă și năștea chiar în momentele acelea.
”Oh, Doamne, te rog, copilașul meu!…
Copilașul a lăsat să îi scape un țipăt ușor, iar pumnii săi micuți au început să bată aerul. Își începuse lupta pentru supraviețuire.”
Nu știau unde merg, nu știau unde este tatăl lor.
Au fost puși în vagoanele care altădată transportau animalele și pe care tronau cuvintele ”Hoți și prostituate”. Le pusese o etichetă…poate și ei aveau nevoie să caute un motiv pentru care surghiuneau atâtea mii de oameni.
Au călătorit șase săptămâni într-un vagon prea neîncăpător, unde miasmele le lăsau aerul greu de respirat. Primeau două găleți de borhot pe zi drept hrană, nu opreau, nu știau unde sunt. Dimineața predau cadavrele celor care nu rezistaseră. Numai trenul părea că îi leagănă, ca pentru a liniști coșmarul în care fuseseră aruncați.
”Papa a afirmat odată că, după spusele oamenilor de știință, pământul se vedea albastru de pe lună. În noaptea aceea chiar credeam că era așa. Aș fi desenat pământul albastru înecat în lacrimi.”
Au ajuns în Altai la o fermă de sfeclă. Trebuiau să împartă niște colibe dărăpănate cu cei care locuiau deja acolo. Erau împărțiți zilnic la diferite munci și primeau de mâncare doar 300 de grame de pâine uscată pe zi. Erau murdari, înfometați, și își riscau viața furând un cartof, o sfeclă.
Erau nevoiți să muncească cu unelte fără cozi, pentru că odată cineva se sprijinise în coada sapei pentru a-și șterge transpirația. Asta fusese pedeapsa.
Singura alinare a Linei erau desenele ei. Era talentată și punea pe hârtie tot ce trăiau, convinsă fiind că desenele aveau să ajungă la tatăl ei, iar el va înțelege.
Umilirea și batjocura lor continuă când sunt chemați în biroul comandantului, unde li se ordonă să semneze niște documente. Era declarația lor ca antisovietici, erau declarați criminali de război și condamnați la 25 de ani de muncă silnică!
Auziseră zvonuri cum că Hitler avea să ajungă în statele baltice și să lupte împotriva lui Stalin, dar știau deja că aveau ”de-a face cu doi diavoli care vor deopotrivă să conducă iadul.” Nu aveau medicamente, hrana era prea puțină iar dacă nu mergeau la muncă, nu își primeau rația. Cu toate astea, Elena împărțea tot ce avea cu ceilalți. Adormise de multe ori nemâncată, împărțind cele 300 de grame de pâine copiilor săi, mințindu-i că a primit extra rație.
Foame, mizerie, degradare, boală, umilință, durere, neputință, amenințare…toate astea nu reușiseră să le distrugă unora speranța că într-o zi se vor putea întoarce acasă. Nu toți rezistau, nu toți puteau îndura foamea care le rodea stomacul și păduchii care le mâncau trupurile.
Putea să le omoare trupurile, să le distrugă și ultima picătură de demnitate și umanitate, nu le putea lua simțul umorului și dragostea de țară. Știau să glumească uneori pe seama lipsurilor lor, iar în seara de Ajun s-au strâns toți în coliba unuia dintre ei și au sărbătorit asemeni obiceiului de acasă. Asta mie mi s-a părut remarcabil, pentru că mi-a arătat că mai era o șansă pentru o lume mai bună.
Sunt duși în Siberia, o parte din ei, puși să își facă din nimic colibe improvizate capabile să înfrunte viscolul înghețat al Arcticii. Până când? Până vor muri cu toții, nu aveau cum să ducă pedeapsa de 25 de ani la capăt.
Lina nu mai putea să deseneze lucruri drăguțe, șerpii durerii și revoltei își construiseră deja cuib în inima ei. Asistăm la maturizarea precoce și forțată a lui Jonas, care nu știa să mai fie copil iar mai apoi la durerea provocată de moartea mamei lor. Nu mai avea putere să lupte, deși păstrase în inima ei speranța că vor ajunge din nou acasă…dovada stau cele două schimburi de haine pe care le păstra în valiza ei, în ciuda frigului năprasnic de la Polul Nord. Voia să se întoarcă acasă curată, mândră și cu un strop de ruj pe buze ca pentru a le râde sovieticilor în față.
***
Cartea este atât de dureroasă încât am plâns aproape continuu. Mi-ar fi fost greu să mă abțin și dacă aș fi știut că e ficțiune, dar nu este. Este o bucată de istorie, o mărturie a atrocităților înfăptuite de un om prea egoist, prea mândru .
Să citești…să închizi ochii și să încerci să vizualizezi:
…trupuri slăbite cerșind o bucățică de pâine, sau un medicament pentru cei dragi, copii smulși din brațele mamelor lor, trupuri deșirate acoperite de zdrențe care căutau în gunoaie și lingeau cutii de conservă, oameni lăsați să moară înghețați visând la o pătură mai groasă, umiliți, loviți și numiți porci fasciști, urmărind continuu o grămadă de cadavre care crește văzând cu ochii.
”Davai” spre durere, ”davai” spre chin, ”davai” spre groază, ”davai” prin iad. Dar toate au lăsat semne, pe trup, în suflet. ”Davai”…dar unde? ” Davai”… dar până când?
(davai-mai repede)
Durere, multă durere, revoltă și empatie. Istoria ar trebui să fie mândria unei țari, și nu o pată a rușinii pe obrazul unei națiuni. Ori istoria s-a scris în acest caz pe mii de suflete nevinovate, pe copilării amputate, pe vieți sfârșite înainte de a începe.
Cei care au supraviețuit și au ajuns din nou acasă după suferințele din lagăr, nici măcar nu au avut voie să vorbească despre ce li s-a întâmplat. Poate că nu mai trăiau în lagăr, chinuiți și înfometați, dar liberi tot nu erau…
Și acum mă întreb: La ce bun atâta suferință? De ce? De aia este bine să nu lăsăm praful să se aștearnă, de aceea e bine să citim și să fie scrise astfel de cărți. Mărturii nemuritoare a celor mai oribile întâmplări din istoria lumii.
Aș vrea să pot nota cartea… dar am așa o senzație ciudată. E ca și cum aș nota răutatea, batjocura și durerea. Da, știu, poate aș acorda o notă autoarei, care s-a documentat foarte mult pentru această carte. A călătorit în Lituania, a vorbit cu supraviețuitori, cu martori cu toți cei care aveau ceva de spus, ba chiar a dormit într-o închisoare sovietică. A crescut de mică auzind această poveste și a hotărât să fie vocea sutelor de mii de oameni care si-au pierdut viața în timpul politicii de epurare a regiunii baltice.
Ruta Sepetys, fiica unui refugiat lituanian ,scriitoare americană de origine , este autoarea romanului ,,Printre tonuri cenușii” (Editura Epica, 2014), bestseller internațional, bestseller New York Times, nominalizat la Carnegie Megal (2014) și distins cu peste 50 de premii internaționale, tradus în 36 de limbi și publicat în 53 de țări și a bestsellerului New York Times, ,,Sare aruncată în mare” (Editura Epica, 2016).
[…] Sepetys știe să scrie povești. Știe să se documenteze, să pună emoție și alinare acolo unde soarta a semănat durere, moarte și dramă. Catifea care […]
[…] de multă vreme! Ruta Sepetys m-a cucerit cu celelalte două romane de ficțiune istorică – Printre tonuri cenușii și O mare de lacrimi. Mi-a plăcut „Adio, New Orleans”. Este o poveste plină de căldură, de […]
Nu am citit cartea. Sunt tentata desi este foarte cutremuratoare din cate am auzit. Iar eu nu prea citesc de astea 😉
Este sa știi, dar a meritat.