Prietenul nu este o poveste tipică. Și aș vrea să fiu sigură că vă fac să înțelegeți despre ce spun eu aici. Deși e non ficțiune, ajunge să fie și ficțiune pe alocuri. Deși pare o epistolă scrisă unui prieten care s-a sinucis, nu ne este prezentată în modul epistolar. Prietenul este ca o confesiune la beție, perioada în care suntem acuzați de sinceritate brută.

Sigrid Nunez își plânge o pierdere. Și asta pot să spun că o cred eu, după ce am simțit durerea din rândurile expuse. Și nu știu dacă plânge doar pierderea, își strigă dorul sau își zbiară neputințele. Personajul ei feminin, pe care eu am ajuns să îl cred extensia ei, pare să își strige lumii frustrările, fricile și neîmplinirile. Dar, așa cum am spus și mai sus, ca la beție, când omul își mai pierde din coerență dar nu din sinceritate, le alternează cu bârfele, momentele de intimitate, întâlnirile clandestine cu cel pe care îl considera cel mai bun prieten.

Trebuie să spun că m-au amuzat gândurile autoarei, întâlnirile și bârfele despre Soția Numărul Unu, Soția Numărul Doi etc. Trimiterile către cărți și autori m-au ajutat să descopăr lucruri noi despre anumite lucrări și despre anumite personalități, lucru pe care l-am apreciat.

Preț de aproape 300 de pagini, Nunez își croiește drum printr-o pădure de motive de reflecție, un exercițiu la care sunt invitați să participe autori vii și morți, prieteni și cunoscuți, dar și tu cititorul. (Miruna Voiculescu, traducătoare)

Prietenul – o epistolă a durerii

Mă așteptam să citesc o carte plină cu aventurile alături de un dog german – câinele uriaș și prietenos. Dar am citit despre sinucidere, scriitori, scris și vocație, despre oameni de bine și oameni care reușesc să distrugă tot ce întâlnesc, despre acceptare și bârfă, despre legătura specială dintre oameni și patrupezi. 
 
Nu a fost o lectură accesibilă, nu pentru mine și nu peste tot, dar am fost curioasă să încerc altceva. Sigrid Nunez aruncă o perspectivă diferită asupra artei, sub toate formele ei, și asta i-a adus un punct bonus. Am citit-o fragmentat, pentru că nu înțelegeam unde vrea să ajungă autoarea, dar mă bucur că am reușit să o duc la capăt. Legătura dintre scritoarea îngrozită de viață și marele Apollo a meritat tot timpul alocat.
Nu știu dacă este o carte Musai pentru oricne, dar este o provocare literară. Așa a fost pentru mine. Ați citit cartea? Ce impresie v-a lăsat?
Prietenul a apărut în colecția Musai, editura Art.

Descriere:

În lumea actuală, bântuită de spectrul depresiei, sinuciderea poate deveni contagioasă. Molipsit, prietenul de-o viață și mentorul unei scriitoare îngrozite de contextul literar al momentului, în care autorii urmaresc doar câștigul material și pentru asta n-ar refuza nici măcar oferta de a poza nud în calendare, alege să-și pună capăt zilelor lăsând în grija ei un uriaș dog german și povara unor întrebări cărora doar el le-ar fi putut da răspuns.

 

Alături de Apollo, uriașul, dar blândul patruped, deprimat – asemenea ei –  de moartea stăpânului său, femeia se descoperă capabilă de o relație de prietenie despre care până atunci auzise numai în povești. Amenințată atât cu evacuarea din apartament – în blocul unde locuiește, câinii nu sunt acceptați -,cât și cu despărțirea iminentă și definitivă de noul ei prieten blănos – câinii de talie mare nu trăiesc foarte mult -, începe să-și dorească și să creadă în miracole. Vrea ca Apollo să trăiască la fel de mult ca ea, pentru că mai puțin ar fi nedrept. Știe că nu se poate, dar speră mereu la o vară, două sau trei în plus.

 

O introspecție până în străfundurile nostalgiei și ale sentimentului de pierdere, care se pot cuibări nu doar în sufletul uman, ci și înăuntrul oricărei vietăți cu suflet.

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR

Lasă un răspuns