Recenzii,  Uncategorized

Povestitorul – Jodi Picoult, recenzie

„Povestitorul” este cartea lunii februarie pentru mine. Nu se putea să închei luna mai frumos de atât. Este o poveste sfâșietoare, scrisă cu pasiune și cu atenție pentru fiecare cuvânt. Este una dintre poveștile acelea care își scrijelește titlul în sufletul cititorului. Povestea aceea la care se întoarce mintea pe furiș și pe care o tot desface și o analizează multe zile în șir.

Povestitorul
Povestitorul

„Povestitorul” este povestea pe care „dacă ai trăit-o, știi că nu există cuvinte care să o poată vreodată descrie la adevărata sa dimensiune. Iar dacă n-ai trăit-o, nu o vei înțelege niciodată.”

Povestitorul – un roman cutremurător

Cuvântul istorie conține, înlăuntrul său, narațiunea unei vieți. Istoria lumii conține narațiunea unei răni. Conține strigăte mute, orgolii, aripi frânte și destine curmate fără vreo vină. Așa cum spune și Jodi Picoult, nu trebuie să ne uităm în trecut pentru a vedea atrocități și războaie. Trăim în 2019 și ne lăudăm cu gadgeturi și clonare. Dar pământul se umflă în continuare de sânge nevinovat vărsat. Copiii suferă de foame, oamenii sunt goniți cu bombe din casele lor. Nu au fost îndeajuns oamenii care au căzut în războaiele civile și mondiale? Nu înseamnă nimic numărul ăla uriaș de evrei uciși? Nu am învățat nimic din greșelile omenirii?

„Oamenii își imaginează că are vreo importanță că au fost martorii la asemenea evenimente, dar nu e așa. Uitându-mă în ziare, observ că istoria se repetă. În Cambodgia. În Rwanda. În Sudan.”

M-am gândit deseori la cât de greu este să te supui unei „analize”. Să trebuiască să îți aduci aminte de fiecare atrocitate, de fiecare dată când te-ai simțit mai puțin decât nimicul. Să înșiri dățile în care alții au uitat că ești om și minutele în care foamea nu s-a dezlipit de tine. Să fii nevoit să îți aduci retrăiești călătoria, triajul și viața din barăcile infecte, pline cu păduchi și sobolani. Să îți aduci aminte de șirurile lungi de oameni care mergeau la cuptoarele unde erau arși. Să trebuiască să simți iar fumul de pe coș și mirosul de carne arsă. Să povestești despre bătăile crunte și apelurile lungi în ploaia rece. Să faci inventarul lucrurilor pe care nu apucasei să le trăiești și bilanțul momentelor pe care le-ai pierdut trăind în noroi și condiții inumane.

Cred că trebuie să fii incredibil de tare să descrii toate astea, să te privești în oglindă și să te vezi întreg, să nu îți vezi marginile roase și sufletul făcut fărâme.

Povestitorul – o bucată de istorie

I-am apreciat întotdeauna pe oamenii pe care au avut puterea de a le vorbi semenilor lor despre ororile din lagăre. Niciodată nu vom putea cuprinde cu mintea noastră gravitatea faptelor din acele lagăre de muncă. Niciodată nu vom putea afla toate poveștile și toate sufletele cărora numai vântul le-a auzit șoaptele. Îi apreciez și le mulțumesc. Nu și-au păstrat poveștile pentru ei. În noaptea asta lungă în care părem să ne adâncim tot mai tare, ei ar trebui să ne fie călăuze, faruri care ne-ar putea reîntoarce pe calea cea bună. Avem nevoie de mărturiile lor. Nu putem uita suferința lor.

„Au aruncat cartofi în flăcări și ne-au provocat să băgăm mâna și să-i scoatem. Unele fete erau atât de disperate să ia un cartof, încât și-au dat foc la mâneci și s-au rostogolit prin zăpadă, ca să stingă flăcările, spre amuzamentul ofițerilor. Cele care izbutiseră să ia un cartof au murit ulterior din cauza arsurilor. După un timp, cartofii s-au făcut scrum, fiindcă nimeni nu mai avea curajul să bage mâna după ei. Era mai trist să vezi cum irosește mâncarea decât să mori efectiv de foame.”

Nu mă așteptam ca o poveste care împletește mici drame personale cu dragostea pentru pâine să capete asemenea proporții. Nu mă așteptam să ajung înapoi în lagăr, pe urmele evreilor și să citesc despre istorie ca și cum aș deschide pentru prima dată o carte cu un asemenea subiect. Maniera în care Jodi Picoult reușește să se joace cu planurile narative, cu personajele sale este rețeta de succes pentru mine. Totul s-a completat atât de armonios, pâinea este atât de frumos descrisă, aproape tot timpul i-am simțit mirosul în nări. Este cea mai reușită dintre cărțile ei. Este complexă și scrisă într-o notă total diferită față de romanele sale precedente (O viață de rezervă, Dispariții)

Sage este personajul care începe să ridice pânzele de păianjen de pe secretele care par să sălășluiască de prea mult timp în familia sa. Sage îți atrage atenția de la început. Se ascunde de lume și nu are încredere în ea. Cicatricea care îi traversează obrazul este semnul de demarcație pe care îl pune întotdeauna între ea și cei din jur.

Povestitorul – o bucată de istorie

Sage a trăit prea multe pentru anii ei. Încă poartă vină pe umeri și se pare că a găsit aranjamentul perfect pentru a supraviețui după propriile reguli. Este brutăreasă la „Pâinea noastră cea de toate zilele”. Vi se pare ciudat numele? Vă asigur că are o poveste savuroasă și este condusă de un om pe care mi-am dorit de mai multe ori să îl îmbrățișez strâns. Sage lucra numai noaptea și numai după rețetele ei. Dragostea pentru pâine se moștenea de multe generații și Sage știa rețeta: ingredientele potrivite, multă dragoste și un strop de magie. Exact ca în dragoste.

Din întâmplare, Sage interacționează cu Josef Weber, un bătrânel simpatic. Nu se întâlneau numai la clubul de terapie unde mergeau pentru a-și umple golurile interioare. Josef era clientul fidel al brutăriei unde lucra Sage, ba chiar părea să recunoască multe sortimente de pâine.

Josef îi dă viața peste cap lui Sage. O roagă ceva. Ceva cu adevărat cutremurător: vrea ca fata să îl ajute să moară. Avea peste 90 de ani și se pare că cineva mai puternic decât el se încăpățâna să nu-l lase să moară. Pentru ce păcate plătea simpaticul Josef?

Habar nu avea Sage că rugămintea lui Josef care vine la pachet și cu o confesiune, va avea efecte asupra propriei vieți și că trecutul bunicii ei va fi direct implicat. Josef fusese nazist. Și crezuse cu tărie în normele impuse de Hitler și în supremația rasei ariane.

Lucrase drept supraveghetor în lagărul de la Auschwitz și nu ratase nicio ocazie de a executa ordinele cu precizie. Deși am vrut să îl urăsc, vă jur că am avut momente când l-am privit drept o victimă. Victima tinereții sale și victima învățăturilor adânc înfipte de maestrul păpușar care transformase Germania în marioneta sa. Mi-a fost greu să citesc pasajele în care Josef povestește despre tot ce fusese silit să facă. Despre serile pe care le petrecea în bar, încercând să uite crimele efectuate peste zi, încercând să facă strigătele din capul lui să înceteze. Dar poate exista iertare într-o astfel de poveste?

Sage este afectată de cererea lui Josef. Era evreică, ascundea asta mereu, mai ales din cauză că nu practica toate obiceiurile lor, dar nu putea să treacă peste ceea ce învățase din cărțile de istorie. Era direct implicată și era datoare trecutului.
Oare Josef o pedepsise și pe bunica ei? Oare bunicuța Minka fusese torturată de cel care i se înfățișa acum drept un bunic neputincios?

Sage ia decizia corectă. ÎL reclamă pe Josef drept nazist și cutia Pandorei este deschisă. Nu mă așteptam ca totul să ia o asemenea amploare. Povestea este migălos construită, scrisă cu emoție și dragoste. Cuvintele sunt alese perfect, autoarea reușind să redea frica, durerea, spaima celor condamnați fără proces.
Scenele din lagăr sunt dure. Dureroase. Vii. Incisive. Îți sapă în suflet. M-am oprit de multe ori din citit. Nu mi-am putut imagina tot ce citeam acolo. Asta deși am văzut documentare, deși am văzut fotografii ale scheletelor vii. Nu am putut să cred. Nu am vrut să cred că a existat atâta nedreptate și atâta cruzime.

„Puterea nu înseamnă să îi rănești pe cei mai slabi decât tine, Reiner. Înseamnă să ai capacitatea de a răni, dar să alegi să n-o faci.”

Când credeam că am dezlegat toate misterele, autoarea m-a surprins și a aruncat mai multă lumină asupra lor. M-a uimit Jodi Picoult cu cartea asta. Este mult mai închegată, mult mai pătrunzătoare și personajele sunt mult mai reușite și mai bine prezentate. Da, poate că și subiectul ales este unul care impresionează ușor, dar este foarte greu să scrii despre acest subiect și să reușești să ții cititorul conectat, să îl faci să se simtă un începător în tot ce este legat de acest subiect.

Mi-a plăcut tare mult cartea. I-aș fi dat mult mai multe stele. Tot ce pot să fac este să v-o recomand!

Aș vrea să închei spunând doar asta:

„Singurii monștri pe care i-am întâlnit vreodată au fost oameni.”

Romanul a apărut la Editura Litera, în colecția Blue Moon. Singurele mele „plângeri” sunt: coperta care nu îmi sugerează nimic și descrierea care nu dezvăluie deloc din subiect.

 

13 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *