Portret de familie este unul dintre romanele care au stârnit cea mai mare furtună în sufletul meu. A fost o pură întâmplare întâlnirea noastră, atât în momentul în care am ales să îl pun în coș, cât și acela în care am ales să îl citesc. Nu am căutat informații, nici nu am cântărit motivele care au stat în spatele alegerilor mele. Le-am lăsat să se întâmple, să își țeasă magia și să își cearnă amintirile, să își danseze valsul și să își impună ritmul.
Poate că nu este un roman al acțiunii, cu răsturnări alarmante de situație, dar este un roman bogat în stări, sentimente, emoții și trăiri. Este un roman care îşi deapănă altfel istoriile, care le urmăreşte până la epuizare, le întoarce pe toate fețele și te obligă să le recunoști meritele, punctele nevralgice și coincidențele. Este un roman care te lasă diferit de modul în care te-a găsit, care îți schimbă viziunea asupra vieții și perspectivele despre viitor.
„Portret de familie te va emoționa pentru că vei ajunge să îți pese atât de mult de personaje și de destinele lor… Ann Napolitano ne obligă să contemplăm complexa tapiserie a iubirii de familie care, în ciuda durerii și a pierderilor, încă ne poate uni.“ The Washington Post
Despre oameni și întâlniri
Pentru că sunt o persoană emoțională, ghidată aproape întotdeauna de ghemul ăla de căldură care se adună în mijlocul pieptului, pot să spun că acest roman a fost scris pentru cei ca mine, pentru cei care nu se grăbesc aproape niciodată, pentru cei care analizează viața și oamenii pe care-i întâlnesc, pentru cei care simt că nimic nu este întâmplător pe lume.
Pentru cei care ascultă poveștile altora, cei care fac loc în suflet altor întâmplări, pentru cei care lasă fiorii mărturiilor sincere să le buburuzeze pielea și să pună lumea toată pe pauză. Pentru cei care nu se satură să reducă volumul vieții exterioare doar pentru a aluneca în alte vieți, în alte timpuri, în mijlocul altor destine. Da, nu a fost multă acțiune în romanul ăsta. Dar a fost mult suflet, multă vervă și multă viață. Și o doză generoasă de sinceritate încununată cu iubire. Iar asta pare de ajuns, nu-i așa?
„Nimănui nu i-ar fi fost dor de el. Dacă ar fi dispărut, ar fi fost ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Nimeni nu vorbea despre Carolina, și nimeni n-avea să vorbească nici despre el.”
Portret de familie – oameni, destine, alegeri
Povestea asta este ca un boboc de floare. Petalele unei flori protejează mijlocul acela bogat în polen și stamine. Petalele poveștii lui Ann Napolitano protejează familia, o îmbrățișează și îi ține laolaltă pe membrii acesteia. Petalele sunt îndepărtate, uneori se desprind singure și cad la pământ. Nucleul, coconul bogat al lucrurilor care contează cu adevărat, rămâne mereu acolo, ultimul martor tăcut al dansurilor uitate, al jocului sacadat printre amintiri și minciuni. Poate că petalele vor fi smulse, aruncate, zdrobite în pumni, dar ceva va supraviețui, ceva va vorbi mai departe despre povestea și frumusețea florii.
Știam că voi petrece mult timp în sânul familiei Padavano, așa că mă așteptam ca membrii acesteia să fie mai mult expuși în lumina brută, puternică și nefiltrată. Titlul oricum căpăta greutate cu fiecare pagină întoarsă, iar eu încercam să îmi readuc aminte constant de faptul că nu eram vreun membru rătăcit de-al familiei, că eram doar un martor în fața căruia nu fuseseră așezate văluri, ci doar oglinzi. Cu toate astea, mi-ar fi plăcut mai tare ca editura să păstreze titlul original: Hello, beautiful. Din punctul meu de vedere, ar fi avut mai mult sens și ar fi adăugat tușa aceea emoționantă, cea care poate face sufletul să se destrame în bucăți colorate de sticlă.
„Hello, beautiful” are o încărcătură aparte în povestea asta, o să vedeți voi. Și momentul în care i-am descoperit-o a fost și cel în care sufletul meu nu și-a mai putut ține băierile, a revărsat tot ce adunasem împreună, toate senzațiile pe care le întâlnisem până atunci. Le-a lăsat să mă copleșească și să picteze în alte tonuri tablourile pe care le zugrăviserăm noi despre personaje.
Portret de familie – o carte despre familie și traume
Familia este locul de joacă al iubirii, dar și frontul pe care se dau cele mai multe bătălii. Aici se nasc traumele, obiceiurile, visurile, perspectivele, idealurile, principiile. Și nu toate familiile au un teren suficient pentru toate. Unele cresc umbrite, vitregite de vreo parte sau alta. Unele cresc iubite, protejate de vreo aură greu de descifrat și de descris în cuvinte. Asta face ca familiile să fie speciale. Asemănătoare de cele mai multe ori, dar aparte, cu amprente unice, nepotrivite altor timpuri sau altor tipare.
William Waters crescuse într-o familie diferită. Marcată de pierderea prematură a fiicei mult iubite, familia Waters părea să-și fi zăgăzuit iubirea într-un tărâm îndepărtat, inaccesibil celuilalt fiu. William nu știa cum e să ai pe cineva alături, nu crescuse în lumină și nu știa cum să o aprindă sau să o întrețină. O întâlnise pe Julie Padavano și, pentru o vreme, crezuse că va fi posibil să prindă fericirea de glezne. Și eu am crezut. Am sperat că William va acoperi cu iubirea ei toate golurile lui, că va accepta schimbarea și noua direcție.
Însă Julie Padavano, partea rațională și pragmatică a familiei, s-a dovedit a fi un personaj superficial, mânat în viață de convingeri pe care nu le-am putut înțelege. S-a transformat pe neașteptate într-un personaj egoist, măcinat de ambiții și aparențe. Nu știu dacă a fost vreun alt personaj care să-mi fi căzut la fel de greu, dacă i-am acordat iertarea mea în totalitate și dacă am înțeles-o cu adevărat.
Portret de familie – traume, răni, adevăruri dureroase
Portret de familie este un roman plin de răni. Unele mai adânci, altele mai dureroase, unele care s-au vindecat ușor, altele care au lăsat cicatrici vizibile. Nu condamnați personajele de la început, au multe de spus și bătăliile cele mai grele și mai mari le poartă în tăcere, pe interiorul măcinat de vină și regrete.
Mie mi-a plăcut direcția în care a luat-o romanul spre final. Am năzuit în tăcere că Sylvie, visătoarea familiei Padavano, va avea curaj să își arate adevăratele sentimente, că viața ei va semăna din ce în ce mai tare cu cea ale personajelor din cărțile iubite. I-aș fi schimbat destinul mai devreme, mai mult și mai sigur. Cred că, dintre toate personajele prezentate, Sylvie a fost punctul meu sensibil.
Familia Padavano are multe de povestit. Cu patru fete, fiecare cu așteptările, visurile și dezamăgirile sale, lucrurile pot fi oricum, numai liniștite nu. Există multe traume, multe dureri, multe piedici puse în calea iubirii. Dar există și răbdare, și dragoste, și timp, și spațiu, și oameni care mai pot oferi șanse.
Portret de familie este una dintre cărțile pe care o voi recomanda cu drag de acum încolo. Mie mi-a plăcut mult, foarte mult. O găsiți aici.
Data Apariției : 22 mar. 2024
Colectie : Folio
Autor(I) : Ann Napolitano
Traducator(I) : Mihaela Serea
Numar Pagini : 512
