Podul de lut – Markus Zusak, recenzie

„Podul de lut” este a treia mea întâlnire cu Markus Zusak. Cea mai fericită, aș spune. Primele pagini le-am parcurs greu și nu le-am înțeles deloc. Mă gândeam să renunț și să revin la ea când mă voi simți mai bine pregătită. S-a produs un declic, povestea din trecut a fost cea care m-a determinat să mă îndrăgostesc de tot ceea ce se desfășura sub ochii mei. Nimic nu e ușor cu Zusak. Trebuie să privești dincolo de cuvinte. Să le cauți sensul și esența.

M-am împiedicat de alte câteva ori de-a lungul lecturii. Dar tot de atâtea ori am găsit motive să merg mai departe. Emoția, dragostea, iertarea, implicarea, mediul familiar. Toate au fost ancorele care m-au ajutat să mă fixez în poveste și care nu mi-au permis să le întorc spatele. Nu se citește ușor peste tot. Dar peste tot se citește cu inima, cu sufletul deschis și cu mintea în stare de alertă.

Podul de lut – o cale către vindecare

Zusak are un stil masculin, telegrafic. Dar aș risca să spun că în acest stil ascunde mai multe emoții decât magicienii cuvintelor. E tangibilă chestia asta, cinematografică. Îți transmite, te obligă să vizualizezi tot. Și detaliile te înspăimântă. Simți durerea, simți dragostea, vezi pumnii zdreliți, auzi strigătele de disperare.

Romanul ăsta expune o poveste, dar construiește și un pod către vindecare și eliberare. E un pod al sacrificiului, al iubirii și al durerii, al împlinirii, al echilibrului. Pod construit din fiecare personaj, din bucăți rătăcite din sufletul lor.

Se spune despre lut că ia forma mâinilor care îl modelează. Nu suntem noi creatorii propriului suflet? Nu noi modelăm? Nu noi îl înfrumusetăm cu dragoste și iertare? Și când nu știm cum să îl facem întreg, pornim un pod către inima cealaltă, cea la care ne dorim să ajungem. Un pod pentru a ne regăsi și pentru a ne vindeca. Poate așa am perceput eu mesajul cărții, poate voi veți simți altfel. Dar dacă reușiți să treceți de primele pagini, pagini pe care nu le veți putea lega de nimic și care vor părea fără sens, veți reuși să ajungeți și la mesaj. Și aș fi curioasă să aflu cum l-ați perceput voi.

Cuvinte puține sau cuvinte mai multe. Toate spun același lucru: viața este o luptă și deseori e plină de durere. De noi depinde să se schimbe ceva.

Podul de lut – o poveste despre familie

Familia Dunbar este „schița” acestui pod. Nimic nu ar putea umbri speranța și iubirea a doi oameni care s-au întâlnit și au simțit că sunt suflete pereche. Deși povestea întâlnirii lor este una simplă și amuzantă, Penelope și Mathew avuseseră până atunci o viață greu încercată.

Penelope – aka Penny, Greșelnica, Mireasa cu nasul rupt, plus alte câteva porecle – este „motorul” acestei cărți. Povestea ei este cea care m-a determinat să continui lectura. Ea m-a impresionat cu puterea ei de a merge mai departe și de a iubi. Salvată de la o viață plină de dezastre, Penelope ajunge într-o tabără de refugiați. Pianul o salvase și muzica rămâne partenerul ei pentru toată viața. Tatăl ei îi oferă, din dragoste, cele mai frumoase lecții. Eu am rămas impresionată de puterea de sacrificiu a unui părinte.

Este fascinantă povestea ei. Este umană, caldă și atinge sufletul cititorului. Penelope cucerește redută după redută: se îndrăgostește, se căsătorește, devine profesoară iubită și mama a cinci băieți năzdrăvani. Doar că Penny se îmbolnăvește și copiii sunt distruși în fața acestei vești. Este incredibil modul în care autorul a ilustrat prăbușirea femeii și modul în care băieții au reacționat. Recunosc, am plâns la pasajul ăsta. Și nu mă așteptam ca Zusak să aibă acest efect asupra mea.

Podul de lut – o poveste despre pierdere

Tatăl lor nu poate face față pierderii, prăpastia dintre el și familie se adâncește și mai tare datorită lucrurilor pe care nu vrea sau nu știe să le spună. Mathew, fratele mai mare și vocea naratorului, este cel care rămâne să aibă grijă de frații mai mici. Plini de personalitate, îndurerați, confuzi și singuri, frații Dunbar dau examenele vieții, rând pe rând, și nu la toate primesc note de trecere. Se ceartă, se împacă, se susțin, se iubesc, se bat. Dar sunt mereu frații Dunbar.

Nucleul Dunbar este afectat când Ucigașul, tatăl lor, se întoarce acasă. Are nevoie de ajutor pentru a construi un pod. Clay, penultimul băiat Dunbar, este singurul care pare interesat. Clay este cel care seamănă cel mai mult cu Penny. Atent la nevoile celor din jur, atent la ceea ce face sufletul să se simtă împlinit, conștient de puterea familiei și de importanța acesteia. Clay este lutul care poate aduna sau separa familia. Și tot el are și mâinile care îi pot da formă acestuia.

Deși l-am acuzat pe tată și am încercat să privesc lucrurile din unghiul meu, am ajuns să îl compătimesc. Penny era cea care dădea sensul familiei. Ea știa când și cum să spună. Cum să îi țină aproape și cum să le ridice moralul. El a fost îngenuncheat în fața acestei pierderi. Dar l-am admirat pentru că s-a întors. A avut puterea să își privească băieții în ochi.

Mi-a plăcut mult povestea principală (avem și câteva secundare, la fel de plăcute sau de dureroase).  Foarte mult! Este emoționantă, vibrantă, simplă în cuvinte dar bogată în trăiri și lecții. V-am spus, nu e mereu ușor de citit, dar mereu are ceva care să te determine să nu renunți. Finalul m-a emoționat foarte tare. Am suspinat și m-am bucurat că nu am abandonat lectura. Da, Zusak m-a cucerit și pe mine. Mai greu, dar am devenit fana lui și am înțeles cum stă treaba când vine vorba de scriitura sa.

Podul de lut – o carte de citit

Ați citit cartea? Ce părere v-a lăsat?

Romanul a apărut la Editura Rao și poate fi cumpărat de aici sau de la Bookfest. Apropo, ne vedem sâmbătă la târg?

An aparitie: 2019

Autor: Markus Zusak

Editie: Cartonata

Nr. pagini: 562

Titlu Original: Bridge of Clay

Traducator: Adriana Badescu